Presa a devoalat în 2003 blatul dintre conducătorii de atunci ai fotbalului și politicieni, dar și legătura ascunsă a lui Gigi Becali cu PSD. Publicul a aflat cum Dragomir, șeful de atunci al LPF, și-a salvat scaunul apelând la latifundiar, care a intervenit pentru ca Adrian Năstase să intimideze cluburile răsculate. FOTO: EVZ
Primul meci la care am mers ca ziarist a fost, îmi amintesc perfect, unul la Brăila, prin primăvara lui ”94. Era un început de aprilie însorit, n-aveam încă 20 de ani, nici măcar angajat nu eram la „Evenimentul zilei”, dar Grigore Cartianu, șeful Secției „Sport”, obținuse de la Ion Cristoiu aprobarea să trimită reporteri la toate cele nouă meciuri ale etapei în Divizia A.
Și eu, puștanul buimac deportat de tren într-o urbe fără legătură cu locul idilic din cărți și care descoperisem că nu curge apa la hotel, iar recepționera mi-a cazat în cameră un domn necunoscut fără să mă întrebe, am auzit în gura vestiarelor o discuție. „Interul n-are cinci titulari.” „Păi, pe ăsta oricum trebuie să-l câștigăm noi, iar etapa următoare Sibiul joacă acasă cu Dinamo.” Cei doi interlocutori erau angajați ai gazdelor. S-a terminat 2-0 fără emoții pentru Brăila. În tur, Sibiul câștigase tot cu 2-0. Fotbalul românesc respira cu nesaț Epoca de Aur a reciprocităților.
Greața
Blaturile par subiectul blestemat despre care e condamnată să scrie această generație de ziariști. Documentele Procuraturii din Singapore descoperite de colegul Costin Ștucan, acte care vorbesc despre două meciuri ale Stelei trucate la pariuri de mafia singaporeză în februarie 2013, sunt o confirmare publică a faptului că nu există o stație terminus. Nici „momentul zero”, nici dispariția Cooperativei, nici condamnările DNA, nici schimbarea lui Mircea Sandu n-au pus punct. Răul care sălășluiește în fotbalul românesc pare transcendental, n-are consistență și chip, bântuie timpul și timpurile, e fără de început și fără de sfârșit.
„La Timișoara s’a trecut la rebut Chinezul pentru că așa cerea interesul celor certați cu morala. La Craiova și Constanța s’au înscris scoruri de comandă, iar la București avem indicii sigure că s’au traficat cu cea mai nerușinată lipsă de simț matchuri importante de campionat.” „Gazeta sporturilor”, 27 mai 1930 – o poză a stării fotbalului românesc în perioada interbelică
În urmă cu patru ani și jumătate, când începeam serialul „Blaturile fotbalului românesc”, nu aveam de unde să știu că voi găsi în arhive chiar aranjamentul primordial, momentul zero, Big-Bang-ul trucajelor. În 1909, prima ediție a campionatului – la care au participat doar trei echipe – a fost câștigată de Colentina București, echipa muncitorilor englezi de la fabrica de bumbac din oraș. Cu toate acestea, federația a desemnat Olympia București, grupare fondată de nemți, drept câștigătoare. Serialul din 2011 a fost o incursiune în hrubele unui trecut de care nimeni nu voia să știe și pe parcursul căreia m-am năclăit de toate zoaiele oribile ale adevărului. Liță Dumitru mi-a povestit cum în anii ”70, pe când juca la Steaua, „trosnea pe prietenie” meciurile cu Dinamo și pe bani „doar unul, cu Farul, dar eu cu Iordănescu n-am fost cei mai slabi de pe teren”. Ilie Balaci mi-a descris cu amănunte cum „Știința a fost singura echipă care a vândut meciuri și a câștigat titlul”. Sdrobiș și Jackie Ionescu mi-au spus cum făcea presiuni Mircea Lucescu pentru a câștiga meciurile la care „până și scorul la pauză era stabilit”. Zsolt Muzsnaj mi-a relatat cu lux de amănunte hoția la care s-a pretat Steaua în ”88, la scandalosul 3-2 de la Oradea, cu FC Bihor, când gazdele au refuzat să se dea la o parte, iar Viorel Mateianu a fost acuzat că a vrut să dea lovitură de stat. Constantin Alexe, fost ziarist la „Sportul” în perioada comunistă, mi-a explicat cum se făcea cenzura, astfel încât spre public să nu răzbată informațiile reale.
Uneori, după ce terminam de paginat un episod, mi se făcea greață la propriu.
„N-am vândut la Steaua decât un singur meci! Atât! Restul, ce spune Coman (n.r. – fost ministru al Apărării)… Cu Târgoviște, Liță Dumitru a plecat din cauza asta de la Steaua! N-a trântit Iordănescu, n-a trântit Iordache, n-a trântit Florin Marin, n-a trântit nimeni, pe mine nu mă interesează nimic! E treaba lor ce-au făcut!” Liță Dumitru într-un interviu acordat în 2011 pentru ProSport despre blaturile făcute de Steaua în anii ’70
Fascinația răului și adevărul de după emisiune
De-a lungul timpului am asistat la meciuri în care ședința tehnică se făcea la comun, cu ambele echipe în același vestiar, și consta dintr-un scurt discurs ținut de antrenorul gazdelor: „Băieți, azi e rândul nostru. Data viitoare bateți voi”. Odată, pe când transmiteam telefonic cronica unui meci, a intrat în cameră, peste mine, conducătorul gazdelor, ca să mă roage „să nu fiu prea aspru” după ce bătusem 400 de kilometri pentru un meci cu rezultat știut dinainte să pun piciorul pe scara trenului în Gara de Nord.
Altădată, un președinte a intrat pe teren și a alergat arbitrul, pentru a masca blatul dintre echipe. Într-un an, am vorbit în pauza dintre tur și retur cu un antrenor care mi-a spus textual: „Am auzit că retrogradăm”. Echipa lui era în acel moment, pe locul 9 din 18, cu „-1″ la „adevăr”. Dar, într-adevăr, auzise bine. Planetele s-au aliniat în primăvară și el a retrogradat.
Răul e fascinant în complexitatea lui diabolică și bolnavă. Un fost conducător de club mi-a povestit cândva, nu foarte demult, cum s-au blătuit la pariuri trei meciuri din istoria recentă a fotbalului românesc despre care, oficial, se știe că au stabilit campioanele unor ediții. „Stai liniștit, n-au decis nimic. Se știa dinainte cine trebuie să iasă”, m-a asigurat interlocutorul. Apoi mi-a atras atenția asupra numitorului comun al celor trei partide: în toate au condus gazdele la pauză și au bătut oaspeții la final. „De ce crezi că ar accepta un fotbalist străin să vină și să joace fără bani câte 6 luni sau un an în România? Pentru ce? Pentru gloria echipei? Pentru suporteri? Să fim serioși!”, m-a întrebat o persoană cu vechime de decenii în fotbalul nostru. Informațiile vorbesc despre filiere, despre rețele bine structurate și transnaționale, cu impresari, jucători, antrenori, șefi de cluburi. Nu e scutit nimeni. Din Singapore până în Columbia, din China până în Africa de Sud, din România până în Rusia, din Belgia până în Italia și din Spania până în Germania.
În lipsa probelor, totul rămâne la stadiul de discuție între inițiați. Despre Dinamo-Lazio și Dinamo-Benfica și acum se mai întreabă unii pe alții „roș-albii” cum a fost și ce s-a întâmplat. Un amic martor ocular la întâmplare mi-a descris, murind de râs, cum un fotbalist din Liga a 2-a a pierdut o sumă uriașă când a pariat pe același bilet, pe lângă înfrângerea surprinzătoare a propriei echipe, și pe victoria celor de la Celtic Glasgow, care jucau, în campionatul Scoției, cu penultima clasată. Echipa portarului nostru și-a făcut treaba și a pierdut acasă, așa cum era prevăzut, dar Celtic a suferit atunci singura înfrângere a sezonului pe propriul teren…
„Reporterii Gazetei, pentru a le ușura sarcina (n.r. – anchetatorilor), precizăm că vinovații sunt doi: portarul echipei, Lăpușneanu, care a primit o sumă de bani pentru a încasa trei goaluri, și faimosul Titel Ursache, regizorul lui 7-0.” „Gazeta sporturilor”, 5 iunie 1930, despre un blat la meciul Sportul Studențesc – Turda 0-7
Despre porcăriile care se petrec în cantonamentele de iarnă prin Antalya și nu numai se știe de multă vreme. Îți povestesc la o cafea șefi de cluburi, fotbaliști, arbitri, impresari. Totul rămâne însă într-un circuit închis. Fără probe, hoții sunt, toți, negustori cinstiți. Oficial, la dumneavoastră ajunge cam același mesaj: „Imposibil”, „nu cred”, „nu se poate”. Adevărul țâșnește în aer după ce microfonul și luminile reflectoarelor se închid.
De câte ori apare un caz Antalya, îmi amintesc de vorbele pe care mi le-a spus Mircea Pascu, fostul președinte al FRF, la finalul unui interviu: „Fotbalul a intrat într-o nouă eră. S-a transformat din industrie de spectacol în industrie de pariuri”.
„Erau oameni prin cantonamente care mergeau în grupulețe. Un tip mai dubios stătea la o cafea cu antrenorul unei echipei și te trezeai că la un meci amical stătea cu laptopul în brațe pe marginea terenului. Am aflat ulterior că era unul dintre cei care punea live la pariuri. Procurorii din România ar trebui să se intereseze de acest caz.” Marius Postolache, fost fotbalist, descriind marți, la ProSport Live, cum se aranjează meciurile la pariuri în cantonamentele din Antalya
De ce nu dă presa totul în vileag
De ce nu scrie presa mai mult și mai des despre asta? Din prea multe motive pentru a fi enumerate aici. Unii ziariști sunt complici cu aranjorii, cei mai mulți n-au curaj, se întâmplă uneori să fie și politică de trust pentru că „nu trebuie ca publicul să fie îndepărtat de competiție”, există și ziariști care sunt sinceri când spun că nu cred în blaturi și că totul e doar o teorie a conspirației. Nu în ultimul rând, o anchetă presupune timp, energie, preocupare, pricepere. Să scrii despre un blat presupune un risc, cei acuzați te pot târî prin tribunale luni în șir înainte ca judecătorii să te declare nevinovat. În fine, un alt motiv e chiar cititorul. Mulți suporteri preferă oricând o poveste frumoasă în locul unei realități urâte. Un blat demascat atrage suspiciuni, înjurături, amenințări, procese. O știruță banală despre sânii Serenei Williams sau despre o schimbare de antrenor la Liverpool atrage zeci de mii de afișări. Asta e situația.
Și totuși, așa cum e presa din România acum, vă spune mult mai mult decât li se spune cititorilor italieni, francezi și spanioli. Dacă știți unde să citiți – și mai ales pe cine -, vă veți apropia de spiritul real al competiției. Atenție, nu de cel ideal, ci de cel adevărat. Afacerea meciurilor trucate la pariuri în Antalya este un astfel de adevăr nefardat.
Am intrat în presă cu entuziasmul miuțelor din curtea școlii, cu poveștile lui Ioan Chirilă, cu îndrăzneala iconoclastă a nou-veniților. Mi-am dat repede seama că, foarte probabil, miuțele copiilor sunt singurele la care te poți uita fără suspiciuni și că poveștile lui Ioan Chirilă exact asta au fost: niște povești.
Cel mai probabil, generația mea de ziariști va ieși din scenă fără să apuce măcar o zi în care să nu mai fie nevoită să scrie despre blaturi. Am învățat că e un război etern și că, mai degrabă, va veni clipa în care jurnaliștii nu vor mai avea voie să vă descrie mecanismele înșelăciunii, decât clipa în care acestea vor înceta să funcționeze.
Dar acea clipă încă n-a venit.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER