Eurovisionul de la Paris

După mătrășirea lui Platini din toamna trecută, spaniolul Villar asigură interimatul la șefia UEFA. Destule păreri autorizate curg către o candidatură a acestuia în Olimpul fotbalului european. Încă mai mult, se anticipează că ar avea chiar prima șansă la viitoarele alegeri dacă se scutură de problemele de acasă cu fiscul. De va fi să fie Villar alesul ori altcineva un lucru e cert: niciunul nu va îndrăzni să propună curând mărirea numărului participantelor la un turneu final continental.                                                  
Cu suplimentarea locurilor la Euro, de la 16 la 24, Michel Platini a făcut mai mult rău decât bine fotbalului. Ca într-o afacere strict personală fostul star mondial și-a plătit de fapt datoriile către voturile care l-au ales. El și ceilalți mai mari de la UEFA au mimat democrația, ceea ce n-a mai fost cazul și în abordarea cupelor europene, unde cercul s-a strâns, s-a tot strâns. Cu voturile zglobii și interesate ale unora de la periferia fotbalului azvârlite în buzunarul lui Platini, turneul final european a ajuns o copie a Eurovisionului. Cu tot cu găști, cu bisericuțe. Ca să vezi coincidență, tot cu o finală cu 24 de participante.                                                                                                                             
Platini nu ne-a livrat decât o gogoașă bine crescută și generos pudrată. Dezvoltarea fotbalului reclama mărirea numărului participantelor la un turneu final bla, bla, bla. Pornind de la „logica Platini” orice surpriză de pe teren e obligatoriu etichetată  ca un pas înainte în dezvoltarea fotbalului. Bunăoară, între multe alte exemple, victoria Coreei de Nord în fața Italiei la WC ’66 era musai să tragă de mânecă următorul congres FIFA. Formula cu 16 echipe e depășită. Doar fotbalul luminase chiar și chipul întunecat al Phenianului. Se dezvoltase… Ani buni nu s-a schimbat nimic în organigrama Mondialelor și pentru că hățurile erau în mâinile unuia născut chiar în patria fotbalului. Sir Stanley Rous.

O nedumerire pe final. Care e diferența între modul în care se va derula Europeanul din 2020 și cum s-a consumat cel din ’72? Aproape niciuna. Istoria se poate repeta întocmai peste decenii. Tricolorii pot întâlni Ungaria la București, iar Anglia pe Germania la Londra. Precum în sferturile de la mijlocul lunii mai 1972. Pare nedrept ca în palmaresele „mexicanilor” Dumitru, Dobrin ori Lucescu să nu fie înscrisă și câte o participare la Euro, deși s-au calificat din grupa preliminară. Bineînțeles că de pe prima poziție, nicidecum de pe locurile doi sau trei, precum azi.