A devenit deja o obișnuință. Câteva rezultate mai răsărite și evident înnodate și, gata, antrenorul zilei e ca și uns în jilțul selecționerului. Steaua, dom’le, nu e nici Chiajna, nici Snagov, mustăceau cu numai câteva luni în urmă contestatarii instalării lui Reghecampf pe banca roș-albaștrilor. N-aduce anul ce-aduce ceasul.
Azi, vârtejul rezultatelor și jocul fără cap și fără coadă ale naționalei l-au și cocoțat pentru două-trei zile pe Reghe în treningul de selecționer. Proiecția pe bancă a zicalei de pe gazon „la înfrângere cel mai bun jucător e cel care n-a jucat”. Două-trei zile, pe burtierele televiziunilor a tronat dilema „Reghe la națională?”
Bineînțeles că de astă-dată n-a mai contat că nu mai departe de anul trecut pe vremea asta Reghe se perpelea s-o scape pe Chiajna din ghearele B-ului. N-am mai avea noi niciun șarm și niciun chichirez dacă n-am rămânea oamenii contrastelor și ai extremelor. Mai ales în fotbal.
Și Stoichiță, și Olăroiu, și Răzvan Lucescu abia făcuseră ochi în fotbalul mare, dacă duseseră până la capăt un sezon întreg și noi toți le-am și lipit eticheta de selecționer, dacă nu de mâine, atunci sigur de poimâine. Deja nu li se mai potrivea, îi strângea haina de antrenor la o echipă de club. Aduceți-vă aminte de mandatul lui Răzvan Lucescu. Nu trecuseră decât câteva luni și deja entuziasmul de la ceasul instalării se tocise. Deziluzia prinsese contur, ne-am dezumflat cu toții. Lucescu-jr. nu era de acolo.
Rămăsese același antrenor iscusit și devotat, tobă de fotbalul de afară și de cele mai moderne metode de pregătire. Recomandări arhisuficiente pentru un antrenor de club, de orice club de la noi. Pentru un selecționer mai era însă nevoie și de altceva. „Încă nu e copt pentru a-i struni pe Mutu, pe Tamaș, pe Marica”, am convenit cu toții după ce am băut până la fund cupa amărăciunii la Belgrad și am închis un capitol amar în istoria naționalei. Ce tristă coincidență, tot un 0-5, cu Steaua la Paris, l-a coborât și pe Stoichiță de pe piedestalul favoriților la succesiunea lui Iordănescu.
Nu e nevoie de prea multe vorbe mieroase și de argumente. Reghecampf e fără doar și poate antrenorul momentului. Nimeni nu-i poate ciobi din parcursul semeț cu Steaua din acest sezon. E însă doar o victorie de etapă. Reghe a luat-o de jos, de la Snagov și Chiajna. Trebuia să înceapă de undeva urcușul, nu? Mourinho nu a decolat nici măcar de la un rol de antrenor secund, ci de translator. Acesta e și dezavantajul lui Reghe, altfel zis. Amintirea Chiajnei e încă prea proaspătă, e prea crud pentru încă un salt. Puneți pe buzele lui Mircea Sandu replica lui Papaiani „e prea devreme să ne luăm. Rămâi la verificări”.
Happy end. Orgoliul lui Reghe a fost gâdilat sub gușă, Mitică Dragomir și-a putut face numărul la talk-show-uri, iar Pițurcă, tocmai ieșit dintr-o hibernare de câteva luni, se pregătește de o altă leneveală de jumătate de an, până la primul meci oficial din toamnă. Pe 30 și ceva de mii de euro pe lună și fără vreo constrângere de-un baraj sau de-o calificare…
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER