Știți cumva ce-i mai unește pe Mircea Lucescu, Dan Petrescu și Reghecampf dacă lăsăm deoparte blazonul și cărțile lor de vizită de invidiat? Toți trei antrenează în străinătate în acest moment. A doua la mână, toți trei sunt de asemenea printre vocile baritonale din corul patrioților prin vocație atunci când se naște întrebarea urmașului lui Pițurcă. Musai un selecționer român. Paradoxal, nu? Cei trei și mulți alții antrenează la sute, la mii de kilometri depărtare. Reciproca nu mai e adevărată. Nici nu intră în discuție. „Nu e cazul” sau „nu e acum momentul”. Probabil că aceasta era și unica soluție rezonabilă, ungerea unui om de-al casei, chiar și până să intre în pole position varianta Mircea Lucescu. Fără cine știe ce argumente, abrupt, am ferecat granițele. Noi nu ne vindem naționala. Doar petrolul, gazele, apa, aurul…
Poate că tema unui stranier pe banca „tricolorilor” merita măcar o dezbatere. Cu atât mai mult cu cât mai toate numele grele de pe lista probabililor nu-și puteau rupe peste noapte de dorul Carpaților contractele suculente de-afară. Bineînțeles că n-am propus în loc de discuție decât o fușeraie dâmbovițeană. Presa a mai fluturat firav steagul lui Zenga, „pe jumătate român”, și cam atât. Tema s-a închis. Am încremenit în zona păduchiosului „noi le știm pe toate, nu e nimeni mai priceput ca noi”. În timp, comentatori, microbiști, mulți am fost la unison la ceasul despărțirii de Mandorlini, Zenga, Protasov ori Bergodi. Au lăsat ceva în urmă, prima nostră ligă a ieșit în câștig. Dintr-odată ne-am deșteptat, să nu ne pierdem vremea cu astfel de nimicuri. Nici măcar cu banala întrebare din categoria lui „ce-ar fi fost dacă…?” Doar nu suntem într-atât de curioși și de idioți precum englezii, bunicii fotbalului, încât să ne punem un selecționer din Suedia și să-l mai și suportăm cinci ani. Iată însă că mai vine o rundă din cupele europene, un barometru, în care ne roadem iarăși unghiile văzând prăpastia dintre ei și noi.
Un exaltat de serviciu a azvârlit pe piață sentința „suntem ca și calificați din această grupă preliminară” și de aici n-a mai fost decât un pas până la premoniția de tip Bălcești. „Ne calificăm și cu bunica pe bancă”. Noroc că ne-au scuturat vârtos la timp reprizele peticite în fund, a doua cu Ungaria și prima din Finlanda, și „focul de paie” nord-irlandez. Meciul cu nepoții lui Jennings a devenit deja „capital”. Dacă mai mișcam și noi ceva, inclusiv la Pireu, nu mai era deloc „capital”. Era o bornă importantă și-atât.
Și ar mai fi ceva de comentat în fugă. Apropo de stilistica naționalei. În aceste zile în care toți ne dădeam cu părerea despre cine e cel mai îndreptățit să-i succeadă lui Piți, eram 20 de milioane de selecționeri ai selecționerului, Andone, una dintre propuneri, explica de ce nu i-a venit iarăși rândul. „Noul selecționer trebuie să fi antrenat cândva Steaua. Așa e regula.” Resemnarea lui Ando merită privită dintr-un singur unghi. A avut oare cineva senzația că stilul lui Pițurcă s-a suprapus cumva peste calapodul tradițional zglobiu și generos cu tribuna al echipelor din Ghencea? Puneți-l în oglindă pe Chipciu de la Steaua cu cel la națională. Sau pe Rusescu. Ori pe Adi Popa. Aduc, dar nu răsar nicicum. Cu Steaua, fotbal suculent și cât de cât la braț cu performanța de la primăvara cu Ajax încoace. La națională niște momâi, niște împiedicați care-și tot caută la nesfârșit locul pe teren. Și-atunci care a fost legătura dintre „viteziștii” de azi din Ghencea, dintre zbenguiala lui Chipciu ori Sânmărtean, mai nou, și soldățosul și posacul Pițurcă?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER