E genul de știre care, după ce-ți azvârle o mie de drăcușori care-și fac de cap în stomacul tău, te lasă fără cuvinte. Nu-ți rămâne altceva de făcut decât să compătimești alături de Dudu Georgescu. Cu atât mai mult cu cât pare o știre trasă la xerox despre o altă fostă glorie a fotbalului nostru aflată într-o situație similară. E vorba despre simbolul Universității Cluj, Remus Câmpeanu. Nici două luni în urmă, fostul fundaș al „șepcilor” din anii „60-’70 povestea gâtuit de amărăciune că e nevoit să părăsească locuința în care a trăit parcă de-o viață. Casa fusese retrocedată, iar proprietarul îi fixase o chirie parcă de vreo 7 ori mai mare. Nu și-o putea permite.
De astă-dată, colegul Cătălin Mureșanu a propus sâmbătă un reportaj geamăn cu Dudu Georgescu. Cel cu cele două Ghete de Aur „împachetate pe undeva pe aici printr-o cutie” în așteptarea portăreilor și a evacuării. „Am primit această casă imediat după ce am câștigat prima Gheată în ’76”. Îmi amintesc că în vara acelui an, revista pariziană „Mondial” a publicat un reportaj întins pe 8-9 pagini cu Dudu, noul tunar al Europei. Fotografii de la meciuri, antrenament, cu soția Mariana lângă noua casă. La mijlocul revistei era un poster gigant de peste o jumătate de ușă cu Dudu. L-am înălțat pe perete între Cruyff și Beckenbauer. Copilul de atunci plesnea de mândrie de ecoul stârnit afară unei publicații de prestigiu și ținută precum „Mondial”. Pe-atunci, în presa de afară dacă dădeai peste câteva rânduri răzlețe despre fotbalul nostru din an în Paște. Chiar și atunci știrea începea cu „antrenorul român Stefan Kovacs…” Peste decenii, reportajul lui Cătălin alunecă spre un alt perete. „Dudu se oprește și oftează cu privirea către un perete gol. Aici aveam fanioanele, trofeele, medaliile”.
Știm ce știam dintotdeauna. La fotbaliști nu contează vârsta. Ei rămân copii flușturatici, plutind prin viață ca la 20-25 de ani, chiar dacă unii mai apucă și ceva ștate vechi de pensionari, aidoma lui Remus Câmpeanu. Tot copii au rămas. Toți, fără excepție au încremenit cu convingerea că statul, societatea au făcut prea puțin atunci când au fost în glorie și sunt nedreptățiți azi când, spre exemplu, abia dacă a mai rămas o mână de microbiști care i-au admirat fundașului stânga Remus Câmpeanu repunerile de la margine transformate în niște cornere.
Reacțiile la momentul de cumpănă al lui Dudu sunt foarte dure. Dreptul la proprietate, Dudu nu e un chiriaș mai cu moț într-o casă naționalizată de comuniști, putea să-și cumpere un apartament pănă acum ș.a.m.d. N-ar fi nimic de comentat dacă n-am privi câtă grijă are statul față de chiriașii din Primăverii, față de eternii din viloaiele confiscate, față de șoferii și secretarele unui neica-nimeni de ministru. Un strop de îngăduință atunci când vă burzuluiți la cei care n-au știut să-și rânduiască viața. Atunci când vă burzuluiți la Dudu sau la Dan Spătaru, la Remus Câmpeanu ori la Geo Costiniu. Doar suntem toți copii, vorba cântecului.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER