Cu vreo două luni în urmă, un amic pe care-l știu rapidist de-o viață își vărsa năduful la telefon. Era momentul în care se schimba garda în Giulești. Nae Manea tocmai fusese trimis să-și plimbe nepoții după ce pâinea și cuțitul încăpuseră pe mâna lui Moraru, noul arendaș. Cum adică să plece toți de la Rapid pentru că nu a mai rămas nimic de furat?, se întreba cătrănit prietenul, cu bătaie țintă către declarația năucitoare a urmașului lui Manea în jilțul de președinte. Păi dacă pomenește cineva de furat, atunci o știe toată lumea că Rapid e cel care i-a furat sufletul lui Nae Manea, trăgea concluzia amicul.
Pe atunci nici prin cap nu-mi trecea că-mi voi aminti atât de degrabă de vorbele prietenului. Rapid i-a furat sufletul lui Nae Manea… Regulă parcă blestemată. Și în cazul lui Nae Manea atunci când a atins pragul a 60 de ani mosorul vieții s-a încăpățânat să nu se mai învârtă. Ștacheta înălțată la nici 60 de ani a ajuns iarăși un capăt de drum pentru enervant de mulți idoli ai copilăriei. Dobrin, Dumitrache, Sandu Neagu, Costică Ștefănescu, Sameș, toți s-au prăpădit în preajma acestui prag psihologic după ce mai muriseră puțin câte puțin din clipa în care au vărsat lacrimi de adio la retragerea din iarbă.
Nu știu cine a inventat sintagma gazetărească „jucătorul locomotivă”, dar cel care a născocit-o trebuie să se fi gândit și la Nae Manea. Unul dintre cronicarii scrupuloși ai „Sportului” anilor ’70-’80, Bebe Firănescu, nota într-unul dintre programele de meci ale Rapidului: „Până la Manea nu am mai văzut un asemenea jucător care să tragă după el pur și simplu toată echipa. Numai de ar ține și ceilalți ritmul raidurilor către careul advers ale lui Manea…”
Fanii vișinii pentru care fotbalul n-a făcut ochi lângă Podul Grant o dată cu titularizarea lui Bornescu ori a lui Coman știu pe de rost și sculați în miez de noapte echipele cu care Rapid a luat cele trei titluri de campion. Nae Manea nu e pe niciunul dintre panourile cu premianți. Era la vârsta pantalonilor scurți în epoca lui Nicky Dumitriu, apoi, la celalte două, doar un veteran care să deschidă un meci de old-boys contra artiștilor și a cântăreților. Atunci însă când televiziunea publică își propunea să deschidă seara cartea cu povești a Rapidului cele mai spumoase amintiri erau ale lui Manea. „Cocoșatul” după numele de scenă nășit de galerie. Povești cu sprinturile pe șinele de tren din spatele tribunei a doua după ieșirea prin „Sărindar”, fuga în pijama și papuci din spitalul Witting pentru a juca o semifinală de Cupă cu Steaua, cum i se făcea pielea de găină la ieșirea din tunelul de la fostul „23” când galeria vișinie cât toată tribuna a doua dădea tonul la muzică la cuplaje etc., etc. Parafrazând un scurt pasaj din „Glasul roților de tren”, cartea lui Vanea Chirilă și a adolescenței noastre, ar suna cam așa: „Nu știu cum se face, dar Rapidul acesta al meu a fost ca un vin bun pe masă. A venit vorba de Nae Manea? Lumea e veselă și vinul curge”.
Odihnește-te în pace, Nae!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER