Ne cam răcim gura de pomană. S-a protestat și sâmbătă în tribune, și la Sibiu, și la București. Și? Efectul e zero. N-a auzit nimeni vreun conducător de club, un oficial oarecare scoțând măcar o vocală pe marginea subiectului. Tăcere de Bellu. Un cititor își exprima nădejdea pe site flatându-ne că „presa a rămas cu adevărat ultima speranță ca să-i schimbe pe Sandu și pe Dragomir”. Fals. Nici media, nici tribuna n-au aceste pârghii. Aici nu e ca în viața de zi cu zi, ca în politichie.
O dezvăluire despre o furăciune din banii publici ori europeni, puțin tam-tam la televizor și-și mai dă demisia câte un ministru ori un secretar de stat. În fotbal e altfel, e pe dos, e planeta unde s-a interzis sintagma demisia de onoare. Așadar, dragi tovarăși și naș Sandu, toate iluziile schimbării se învârt tot pe degetele cu ghiuluri din adunările generale. Ale FRF ori ale Ligii. Așa au supraviețuit enșpe mandate cei doi. Pentru că i-au votat alaltăieri Ianul și Puiu de la Onești, ieri Nețoiu, Zambon și Pinalty, azi Paszkany, Borcea, Becali, toată liota care e chiar ultima care și-ar dori o primăvară în fotbal. Fie și numai ca să n-o pățească precum Iancu ori Mititelu, două execuții sumare ca să ia aminte și să tremure toți ceilalți pe care i-ar mai chinui vreun gând de frondă. Ei, toți acești președinți de cluburi mari ori mărunței de AJF, au avut și au pâinea și cuțitul. Fiecare în parte are nemuțumirea lui, dar toți laolaltă își spun în barbă același lucru: de ce să ne legăm la cap dacă nu ne doare? Ei sunt stâlpii societății lui Sandu și Dragomir. Ca în capodopera lui Ibsen sunt pregătiți oricând și pentru osanale, în timp ce nava se scufunda în larg… Noi, presa, voi, tribuna, toți trăncănim, batem șaua ca să priceapă iapa, dar tot rămânem prizonierii votului lui nea Pălărie de la fotbalul feminin.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER