Ce e mai greu decât să-ți faci o echipă bună? Să-ți faci o bancă de rezerve bună, una pe care să te poți baza… Sunt cugetările lui Terry Venables din vremea în care o antrena pe Tottenham și tocmai pierduse un meci în care i-au lipsit câțiva titulari. E exact și ce-i lipsește Stelei. O bancă de rezerve competitivă. După ani de tatonări și-a încropit o echipă cu care se poate lua de guler cu destui din lumea bună a fotbalului european. Dacă scuturi însă banca de rezerve nu rămân mai mult de două-trei nume mai acătării, care să aibă ceva de spus când arde cămașa pe antrenor. În rest, eterne promisiuni gen Prepeliță, reciclări de tipul Tatu ori dezamăgiri stridente precum Nilă Costea. Cu mult prea cruzii Filip sau Iancu poți pretinde câte ceva deocamdată de la o partidă împotriva Severinului, nicidecum în iarba unde mai calcă Mata sau Fernando Torres. Steaua a fost totuși ocolită de ghinioane apăsătoare și înlănțuite. O accidentare colo, alta dincolo. Imaginați-vă că ar fi intrat în pielea CFR-ului și ataca Europa League cu lotul decimat de patru-cinci titulari puși pe buturci. Reghe a fost un norocos. La o partidă ori alta i-a mai lipsit câte o piesă cu greutate. Niciodată însă patru sau cinci deodată.
După Chelsea, mulți comentatori și chibiți sunt înclinați să creadă că Steaua și-a atins acum limitele. A atins o ștachetă peste care nu mai poate sări. În paranteză: o ștachetă – calificare ratată cu Chelsea la un gol diferență – la care cârcotașii prin vocație de acasă nici măcar n-au visat. Sau dacă au visat, au visat și-atât. Doar peste 90 la sută dintre punctele din cupele europene din ediția actuală le-au adus Steaua și CFR, nu? Aidoma modelului Dan Petrescu, și Reghecampf a stors ca o lămâie primul unsprezece. La un moment dat nu va mai fi picătură de stors din mușchii sleiți ai lui Chiricheș, Rusescu ori Bourceanu. Statistica rece e nemiloasă cu proaspăt sosiții la roș-albaștri. Fiecărei noi achiziții i-a trebuit măcar jumătate de an de adaptare la Steaua.
Cu alte cuvinte, primenirile, înlocuitorii de mâine ai lui Chiricheș sau Rusescu trebuiau să fie pe lista achizițiilor deja bifate în iarna trecută. Înlocuitorul sau măcar rezerva care-ți duce meciul din minutul 65 încolo. Ce bun e un Nikolici la casa omului… N-au venit însă decât Râpă, o soluție de avarie, și Tatu, nu se prea știe de ce. Adaptarea la Steaua sau altundeva e mult mai complicată decât pare. Priviți-l pe Tănase. Cine mai ține minte câți ani au trecut de la sosirea în Ghencea? Mustește de talent, dar îl prăpădește pe 3-4 metri pătrați în banda stângă. Are traseu fix ca tramvaiul. Bijutier cu mingea, aduce cu Radu Nunweiler inclusiv când întoarce balonul cu exteriorul de parcă ar folosi o crosă. Jocul lui Tănase aduce însă și cu ritmul molcom de acum trei-patru decenii. Să nu-l nedreptățim însă pe Radu Nunweiler. La apusul carierei, la Corvinul, către 35 de ani, alerga mai mult decât Tănase azi.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER