Are cineva senzația că în ultimii 7-8 ani Steaua a mutat cumva munții din loc, iar fanii au devenit dintr-odată nedrepți vizavi de palmaresul recent? Să fim rezonabili. Campionatul de-acasă abia se mai ține pe picioare, iar de destule meciuri din cupe europene e recomandabil să nu-ți mai aduci aminte. Carevasăzică n-ar fi vremea să cioplim la oarece statui. Cu o excepție. Am văzut o declarație năucitoare a urmașei fraților Becali într-ale sforăritului din impresariat care te lasă fără replică. „După performanțele din ultimii patru ani, Reghecampf e antrenorul numărul unu din lume”. Da, da, numărul unu din lume!!!!! Așa că mai lăsați-ne cu Ancelotti, Mourinho sau Guardiola. Reghe, nene, Reghe… Într-o clipă de rătăcire ți se face dor până și de Giovani Becali.
Să ne întoarcem însă la Steaua. Suntem nedrepți cu jucătorii atunci când privim în oglindă doar către beneficiiile lui Becali. Și pentru alde Tătărușanu, Chiricheș ori Sânmărtean Steaua a fost o vacă tocmai bună de muls, dar mai ales o trambulină către un transfer afară. Arlauskis e unul dintre subiectele zilei. Alături de dilema de ce Tătărușanu a fost lăsat să apere până la finele sezonului (și al contractului), iar Arlauskis nu? N-a avut nimeni impresia că Tătărușanu a beneficiat de un cec în alb la Steaua, că intrase pe sub pielea cuiva. Că apăra pe pile. Explozia de bucurie „apără Tătărușanu” nu s-a născut însă într-o clipă de inspirație, doar dintr-un penalty apărat într-un meci, ci din paradele vitale din câteva sezoane în Ghencea. Arlauskis nu se poate bucura de același tratament după numai jumătate de sezon jucat.
Numai dacă privești realitatea cu ochelari de cal ți se pare cuvenit ca riscul să fie întotdeauna contabilizat de Steaua. Numai de Steaua. Niciodată și de jucător! Impresarul lui Arlauskis ne-ar putea lămuri într-o clipă de sinceritate cam câte oferte a avut balticul vara trecută după ce a făcut tușa vreo doi ani în campionatul Rusiei. Experții au spus-o răspicat întotdeauna: un portar care nu apără constant reprezintă un risc enorm. Steaua însă a riscat. Arlauskis a apărat uluitor, dar la fel de bine Stelei putea să-i pice pe cap încă un caz de neadaptat gen Pârvulescu ori Răduț. Încercări ratate, timp și bani irosiți. Arlauskis putea fi, simplu, fără floricere și regrete, încă un transfer eșuat, încropit pe genunchi. E exact scena amneziei pe care o joacă azi teatral și portarul, și impresarul său.
Marile lanțuri de magazine percep o taxă de raft. Primele care au căutare sunt uleiul și detergentul la vedere. Aidoma și-n fotbal. Doar un naiv își poate imagina că s-ar mai fi bulucit arabii cu oferte suculente dacă Reghecampf antrena la Chiajna, Szukala juca la Ploiești, iar Sânmărtean croșeta adversari la Vaslui. Din anii ’60, de la transferul lui Ienei în Turcia, Steaua a rămas o vitrină, prima vitrină pe care-ți arunci ochii când ai plecat la cumpărături. Culmea e că toți jucătorii vor doar expunere – Steaua nu se refuză, nu? -, se și închipuie liberi de contract cu ochii bulbucați ca de melc la următoarea primă de instalare, dar nu-și asumă și acest risc. Să mai facă uneori și tușa. Plătiți.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER