Țucudean nu e o întâmplare

Ipocriți, fățarnici… Dă pe dinafară de plin ce e fotbalul nostru de personaje cu dublu discurs. Unul pentru presă, cu totul altul pentru vestiar și șefi. Nu e antrenor pe care să nu-l fi auzit clamând măcar o dată: „gata, a venit vremea să schimbăm foaia și să dăm credit tinerilor… bla, bla, bla”. De fapt, el, ceilalți, toți antrenorii gândesc de-a-ndoaselea decât trăncănesc și asta doar în momentul în care le-a bătut la ușă eșecul. Altminteri, pentru ei noul val se traduce numai și numai într-o cifră. Într-un procent dintr-un eventual transfer. Îi tot auzim. „Merit firimiturile astea la cât m-am chinuit să scot ceva din flăcăul ăsta…”, obișnuiesc să spună, cu năduf, în timp ce-și dau cu podul palmei peste frunte.

De multe ori, primii care-și pierd răbdarea cu cei care sunt la al treilea bărbierit nu sunt tocmai patronii, ci chiar antrenorii. Se adapă de la izvor. „E mult mai greu de lucrat cu mânjii decât cu cei cu experiență”, obișnuia să spună Mircea Lucescu în etapa Corvinul, după ce fusese abandonat de veteranii Dumitrache sau Radu Nunweiler. Nu și-a mai adus nimeni aminte de chinurile și răbufnirile începutului de drum cu Gabor, cu Rednic, cu Ando atunci când generația Corvinul a început să producă.                               

Priviți către explozia de-acum a lui Țucudean. De reținut, vizibilă, bine conturată în acest start de sezon pe când pe Marius Niculae nu-l bătea nicicum dorul de ducă. Din vorbe spuse ori nespuse, Țucudean a simțit că e unul dintre pariurile lui Bonetti și trebuie că se simte confortabil acum în pielea unui pariu câștigat după prima rundă.    Tot ce se întâmplă acum la Dinamo, cu Bonetti, aducer izbitor cu epoca Bergodi la Steaua, din urmă cu vreo trei ani. Aceeași miză pe lupii tineri. Vă vine azi să credeți că, sub Bergodi, Onicaș ajunsese atunci o propunere constantă pentru echipa națională?! Da, da, Onicaș. Bergodi a plecat cu două șuturi în fund de la patron, s-a ales praful de încă un proiect la Steaua și nimeni n-a mai avut răbdare nici cu Onicaș, nici cu Bicfalvi, Ochiroșii, Tudose sau Andrei Ionescu. Toți s-au pietrificat pe soclul speranțelor. Iar azi cu un procent din aproape nimic nu se mai leagă la cap niciun antrenor. Poate doar Mircea Lucescu dacă era mai tânăr cu 10, 15 ani, pe când i se spunea „mama răniților”.