Adevăratul trofeu al Petrolului

Am fost la finala de acum 18 ani și la cea de acum. Cât de mult s-a schimbat totuși România. Fanii Petrolul veniseră mai puțini la meci, unii dintre ei arătau ca din „Slumdog Millionaire”. Aveau un singur steag mai răsărit, al lui Galatasaray, semn că pelerinajul comercial la strâmbcredincioșii de la Istanbul era sport național de la întâiul ortodox al țării din Pipera și până la creștinii de rând din Republica de la Ploiești. Stadionul era sinistru, fanii erau filmați în tribune printre firele de sârmă ghimpată, impresia era de gulag recreațional. Sârma ghimpată se asorta perfect cu cel adus atunci să înmâneze trofeul, președintele Ion Iliescu, venit să lumineze cu zâmbetul său marea finală între două mineriade… Arbitrii de acum nu mai au totuși magazine făcute cadou de unul dintre patronii implicați în lupta pentru trofeu, ofsaidul din finalul meciului este semnalizat chiar dacă vișiniul rămâne o culoare de forță în lumea arbitrilor…

Galeria Petrolului în variantă 2013 a fost extraordinară. Și la finala de anul trecut suporterii lui Dinamo și ai Rapidului au contribuit la un spectacol special. Dar ploieștenii au impresionat prin exodul care s-a produs între orașul lor și București cu ocazia acestei finale. Craiovenii spun că au făcut ceva similar la finala de acum 15 ani, dar cromatica, atitudinea, coregrafia au fost peste ce s-a întâmplat la acea finală din ”98.

Greu de înțeles ce s-a întâmplat cu suporterii CFR-ului. Era o zi superbă de week-end în iunie, CFR era la 3 ani după ultima sa finală și la capătul unui sezon fără precedent pentru istoria clubului cu calificare în primăvara europeană. Scuza cu distanța mare față de București este totuși prea subțire, mai ales că la precedenta lor finală, la Iași în 2010, au fost mult mai mulți decât cei 300 de acum. Când îți pui în imn sintagma „mândria Ardealului”, trebuie s-o susții și să nu arăți în tribune ca o echipă sătească răsărită din spuma capitalismului recent. Și Astra ar fi venit probabil cu un pâlc de fani la finala de pe Arena Națională, dar măcar nu se proclamă „mândria Munteniei”. Ce imagine ar fi fost aceea cu o câștigătoare a Cupei salutată de 300 de fideli pe un stadion de 55.000 de locuri…

Petrolul a recâștigat Cupa după 18 ani. În urmă cu o jumătate de veac era și campioană a României. Sunt însă lucruri mai de preț decât trofeele și care nu se pot cumpăra cu banii unui proiect născut din ambiția unui om. Marele trofeu al Petrolului este acel zid galben din tribuna Arenei Naționale care mi-a adus aminte de formidabila peluză a Borussiei Dortmund…