La Beijing campionii noștri nu trăiesc clipa precum campionii lor, iar înfrânții noștri dramatizează mai mult decât înfrânții lor. Eram la întâlnirea jurnaliștilor români cu Sandra Izbașa la o zi după ce superba noastră gimnastă câștiga aurul olimpic la sol. Era incredibil. Forminte făcuse ceva și ne teleportase pe toți în cazarma de la Deva. Sandra răspundea batalionului de jurnaliști, care era numai pix și urechi, cu privirea în pământ, cu un ton morocănos spre iritat, monosilabic. Forminte nu lăsa din lesă o campioană totuși majoră și intervenea la întrebări care nu îi erau adresate. Într-un alt colț al Beijingului, unul luxuriant, și nu în searbăda zonă internațională a Satului Olimpic, unde a catadicsit Forminte să-și aducă starul, o altă gimnastă își trăia altfel gloria. Campioana olimpică absolută, Nastia Liukin, arăta ce înseamnă evadarea din gimnastica Estului în lumea liberă: interviu senin, tonic, shooting de fotomodel cu fotografi profesioniști. La noi, Luminița Paul de la Gazeta Sporturilor îi spunea lui Forminte că lumea vrea să citească despre medalia de aur proaspăt cucerită, iar antrenorul răspundea că nu-l interesează. Și atunci am înțeles și altfel frazele lui Bela Karoly, care îmi spunea: „În Statele Unite nu este posibil sistemul românesc. Nicio familie nu și-ar lăsa copilul departe de casă mai mult de o săptămână”. Și tot despre relația antrenor-elevă printre românii de la Beijing. La 37 de ani, Luminița Huțupan-Dinu plânge în fața camerei de televiziune povestind umilințele pe care le-au trăit ea și celelalte handbaliste în domnia lui Tadici. În urma legendarei portărițe rămâne insistentă întrebarea: de ce li s-a ascultat abia acum revolta? De ce acum, când pentru multe dintre ele totul s-a terminat?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER