Plouă torențial în București. Sunt lacrimile de după cea mai mare crimă din ultima jumătate de secol în fotbalul nostru. Lacrimi și la București, pentru că Universitatea Craiova a fost singura echipă cu rezonanță națională din afara capitalei.
Odată cu acest genocid, pentru că vorbim aici de zeci de mii de suporteri, poate chiar sute de mii „uciși”, cea mai frumoasă amintire a copilăriei mele a fost transformată într-o fantomă. Când eram puști, spuneam pe nerăsuflate „Tatăl nostru” și echipa Craiovei Maxima. Primele bucurii nebune și prima durere profundă sunt legate de această echipă. N-am să pot uita probabil niciodată ziua în care tata mă chema de afară și, cum nu reușea sa mă convingă să vin în casă, mi-a spus că se rejoacă meciul Craiovei cu Benfica. Am intrat în casă val vârtej… Universitatea fusese eliminată din semifinalele Cupei UEFA, dar zvonul că acel meci avea să se rejoace a fost ca o morfină pentru suferința pricinuită de acea eliminare… Asta se întâmpla în 1983, dar, peste ani, Mircea Sandu, precum în faimosul roman „1984”, nu numai că a ucis această entitate care a sfidat dictatura absurdă, dar a și șters-o din anale, cum s-a demonstrat la finala Europa League, când acea echipă de avangardă în istoria performanțelor noastre europene a fost exclusă din pliantele de prezentare pentru oaspeții străini.
Cu anii n-am mai ținut cu Craiova, nu sunt oltean, mă atașasem de echipa din orașul meu. Dar Universitatea rămânea forma în care prindea contur ura mea față de regimul comunist. Într-o zi din noiembrie ’89 zăceam în pat, gripat. Cu radioul pe pernă, am luat singurul medicament miraculos din viața mea: Universitatea o bătea pe Steaua în Ghencea. Era ceva de neimaginat. Steaua era expresia în sport a demenței acelui regim. Cum în toată societatea era nevoie să se raporteze miliarde de știuleți la hectar, Steaua avea miliarde de meciuri consecutive fără înfrângere în Divizia A. Craiova, cu o nouă generație crescută după acea Echipă Maxima, anunța cu acea victorie obținută în casa clubului familiei dictatoare Revoluția ce avea să vină peste câteva săptămâni. Ce ironie, unul dintre cei care în decembrie ’89 se ascundeau ca șobolanii prin cele mai întunecate unghere, acum împlântă pumnalul în spatele acestui simbol al luptei împotriva sistemului care a fost Universitatea.
Însă Ceaușescu n-a murit, Ceaușescu este încă viu în mentalitatea noastră. Peste ani, într-o adunare care i-ar fi făcut invidioși chiar și pe staliniștii Anei Pauker, Universitatea a fost rasă de pe fața pământului. Mircea Sandu a survolat sala dintr-un Enola Gay, a aruncat „băiețelul ” și Craiova a fost transformată într-o Hiroshima. Ca și atunci, în ’45, și acum lansatorii „bombei” au avut un motiv „întemeiat”.
În primul rând al sălii în care Universitatea a fost exterminată, decizia era aplaudată de Cămătaru și Cîrțu. Pentru că o dramă fără trădători e precum Craiova fără Universitatea…
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER