Calificarea lui Fulham în finala Europa League îmi aduce aminte de aventura lui Ipswich din ”81, când echipa lui Bobby Robson, încă neSirizat de Madam Elizabeth pe atunci, câștiga Cupa UEFA. Robson, care a jucat 11 ani la Fulham… Există o Lojă a echipelor idilice. Fulham a așteptat 131 de ani să joace cu o cupă europeană pe masă. Sună ca așteptarea din „Pacientul englez”. Lungă, lipsită de orice sens pentru cei care nu cred cu adevărat, simbol al pasiunii care sfidează secolul rațiunii pure.
La fiecare sfârșit de săptămână, în Londra se joacă 17 meciuri de campionat în ligile profesioniste. Acolo joacă Arsenal, Tottenham, Chelsea, West Ham, instituții ale fotbalului englez. Dar cei 25.000 de suporteri firești, nici spartani, nici lei, nici ultras, nici borduriști, n-ar părăsi Craven Cottage nici dacă Abramovici le-ar promite că le pune nocturna pe niște sonde de petrol.
Hodgson e un alt Robson. E un Sir și fără particula nobiliară ce se distribuie la Buckingam Palace. Într-o comparație cu cel mai adulat antrenor de handbal din fotbalul actual, „Maurinio”, lordul Roy de la „Coliba Lașului” (nume de stadion ceva mai puțin comercial decât Emirates) pare un David Niven pus lângă Jim Carey. Anacronic într-o lume a scălămbăielilor. Chiar și fotbaliștii pe care îi lansează par absolvenți ai Școlii Dramatice Regale. Oliver Bierhoff avea în orice moment al jocului o atitudine scenică impecabilă.
Pe când avea 17 ani, un anume Hugh Grant era îngrijitor la Craven Cottage. Într-o zi a trecut însă Julia Roberts prin cartier, și după ce l-a luat pe la patru nunți și-o înmormântare, tânărul a devenit o figură planetară. Însă joi noaptea el s-a întors la coliba adolescenței sale. Și a trăit alături de unchiul Roy și de 25.000 de nepoți ai acestuia o noapte care vine o dată la 131 de ani.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER