„Steaua e numai una, ofsaidu” nu e-ntotdeauna”, se auzea Tamaș cântând la Drumețului.
La câteva minute după eliminarea „glorioasă” cu Gloria din Bistrița, Mihai Stoichiță era blindat cu certitudini: Steaua fusese furată de arbitri, comentariul TV fusese „tendențios”. După victoria „proptită” din meciul cu Unirea Alba Iulia, vagul luase locul certului: nu știa ce să spună despre ofsaidul care destrămase egalul. În plus, nu detectase nimic tendențios în eter, pentru că de la microfon vocea roș-albastră aruncase vălul controversei peste reluarea ofsaidului.
În meciul cu Alba Iulia, am avut revelația asemănării fizice dintre Stoichiță și Napoleon Bonaparte. Dincolo de fizionomie, și carierele, la scara lor, au o traiectorie asemănătoare: prima domnie a lui Stoichiță la Steaua i-a adus titlul de împărat-campion pe plan intern. Când s-a pus pe invadat Europa, a obținut victorii de efect în bătălia din Ghencea cu armata engleză Aston Villa sau în bătălia de la Istanbul, când a spulberat oastea lui Fenerbahce câtă frunză și iarbă. A urmat exilul în Elba-Panama-Kuweit-Armenia-Moldova-Turcia. Și acum întoarcerea. Cu ceva succese precum vechiul împărat. Oare bariera celor 100 de zile îi va fi fatală precum ilustrului corsican? Răspunsul stă, ca întotdeauna, în loja de la Waterloo.
Și încă o maximă istorică din Ghencea. Steaua a inventat conceptul de meci cu casa închisă atunci când vinde 10% din capacitatea stadionului.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER