Este un geniu sportiv tipic românesc. Unul precum Ilie Năstase, Francisc Vaștag sau Gică Hagi. La fel ca și giganții pe care i-am amintit, Marian Drăgulescu este unicat, un fenomen în sport, însă fără distincții pe măsura talentului său sublim. Sigur, Drăgulescu este multiplu campion mondial, ca și Vaștag, însă ambii cred că ar fi renunțat la aceste titluri pentru un aur olimpic.
La 27 de ani, Drăgulescu are o ultimă șansă. Și pare mai hotărât ca oricând să demonstreze că nu întâmplător este considerat unul dintre cele mai mari talente din istoria gimnasticii mondiale. Când intră în sala de antrenament din Beijing, plină de gimnaști de valoare, rumoarea se naște ca în westernuri. Rivali din toate colțurile lumii îl întreabă cum se simte, ce îi mai face spatele, căutând cu disperare un semn de slăbiciune în cuvintele românului. Durerile există, picioarele sunt punctul nevralgic, însă Drăgulescu e hotărât să le arate chinezilor că se poate și în realitate ca cineva să sară așa cum o fac ei în filmele cu arte marțiale.
Exercițiile lui Drăgulescu la sărituri și sol sunt precum înghețata din visele copilăriei, o piramidă a deliciilor pentru pasionații de gimnastică. La sărituri nota de plecare, 7,20, e la fel de amețitoare precum saltul imposibil al „Marocanului”, iar la sol nota de plecare a lui Drăgulescu n-a mai fost atinsă de nimeni de un an. Ca și fostul coleg de școală de la Reșița, Cristi Chivu, Drăgulescu pleacă deja rănit la marele război. Dar cine știe, poate Cristi va mai cânta o dată imnul atunci când Marian va fi pe podium.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER