Ei

Meciul l-a purtat într-o altă dimensiune. Când s-a terminat ultimul punct, privea în jur fără să înțeleagă. După toată acea încleștare, după servicii trăsnet și plonjoane disperate, după lovituri de geniu și greșeli agonizante, au început să curgă aplauzele. Aude și câte un răzleț „Well done, Andy!” dar știe că pe teren mai este cineva cu acel nume și că în acea zi și în acel loc el nu mai era Andy, ci doar Roddick.

Și, totuși, aplauzele sunt pentru el. Altfel un tip arogant, Andy americanul își pune acum mâna la gură ca o țărancă de pe lângă Ploiești care a văzut prima oară un negru când a dat peste un pilot american catapultat din bombardierul său lovit. Își dă seama că nu a învins doar un alt jucător, ci o întreagă arenă, ba chiar o întreagă țară. Și că tocmai a semnat ordinul de restricție vechi de peste 70 de ani prin care națiunea care a dat lumii acest sport este ținută departe de gloria turneului jucat în propriul său sanctuar. Iar condamnații îl aplaudă pentru asta.

În jur totul este alb și verde, așa cum era în după-amiezele de secol 19. Plasticul publictar este ținut departe de arenă. Ca și barbaria, primitivismul, mitocănia, supraanimalismul. În fața lor stă un american care le-a ucis din nou speranța. Însă ei aleg să aplaude minute în șir un atlet admirabil. Departe, din caverne, se aud fremătând umbrele intoleranței. Steaua, Ujpest…