Anghel Iordănescu a adus la națională faimosul concept economic de creștere zero. Cu trei rezultate consecutive de 0-0, naționala și-a continuat ascensiunea spre primul turneu final după 8 ani de așteptare. Iordănescu continuă să producă în relație cu naționala tot felul de concepte inovatoare și astfel am ajuns să trăim în cazul selecționatei noastre senzația dezastrului pozitiv. România a ajuns la minimul de maximă impotență ofensivă din întreaga sa istorie de 93 de ani, dar Iordănescu, un golgeter autentic în cariera sa de fotbalist, un om care încânta stadioanele cu jocul său, ne invită să ne încântăm acum cu acest târâș-grăpiș spre turneul final. Nu ai cum să-l contrazici, dezastrul pozitiv își producele efectele miraculoase, suntem la o insulă, două-trei, cu niște pescari, tâmplari, vânzători distanță de Franța verii lui 2016. România iubește mai mult preludiul decât finalizarea. O poți învinovăți? Până la urmă chiar suntem în preliminarii. Ne mulțumim s-o plimbăm prin fața porții, s-o mângâiem, s-o dăm printre picioare, având acum, după jucătorul cu cele mai multe placaje la Cupa Mondială de rugby, și omul cu cei mai mulți „craci” reușiți, bijutierul Sânmărtean.
Cât privește finalizarea, nu auzim decât un cor de lamentări. După meci, Stancu spune că mingea nu vrea să intre în poartă, Torje că portarul advers a făcut meciul vieții, Keșeru că nu știa ce să mai facă pentru a învinge același miraculos portar. Parcă era un cor de babe jeluindu-se că nu mai vine ploaia. Se poate și cu rugăciunile lui Tata Puiu, dar națiunile pe care le admirăm la tv sau prin peregrinări și în fotbal, și în toate cele, folosesc, de exemplu, irigațiile până la rugăciuni. Declarațiile acestor băieți care ar trebui să marcheze golurile victoriilor arată resemnarea mioritico-medievală „în fața sorții” pe care o regăsim și în jurnalele cu știri din România profundă. Acum, dacă îți faci veacul pe la ludogoreți sau osmanlâi, s-ar putea ca un portar din clasa medie, devenit titular la Eintracht după cedarea lui Trapp la PSG, să ți se pară un balaur cu șapte capete. Până la urmă despre asta e vorba, că fotbaliștii noștri de atac joacă în mod curent la un nivel scăzut și atunci și mental nu se pot ridica la statura unor provocări mai importante.
Și totuși, în echipă avem un jucător care e la un nivel excelent, în societatea aleasă a fotbalului. Chiricheș face parte din lotul celei mai bune echipe din Italia și uneori chiar și joacă pentru Napoli. Și din acest punct de vedere cred că este cel mai bun fotbalist român. Cursa dinspre finalul meciului cu Finlanda, când a reușit să-l prindă din urmă pe un adversar scăpat spre poartă, a fost o probă de intervenție defensivă de clasă. A fost fluierat la un moment dat, chiar în mod direct și nu doar la gramăda, dar asta nu justifică mojicia lui din finalul partidei la adresa publicului și a jurnaliștilor.
Ce am putut observa și la Hagi, și la Chivu, și la Contra, și la mulți alți jucători români de top din istoria recentă este acest dublu standard în relația cu suflarea de prin străinătățurile prin care jucau în raport cu atitudinea față de conaționali. În cazul de față, dacă Vlăduț Chiricheș era solicitat de căpitanul lui Napoli să meargă pentru un salut de final cu fanii chiar dacă unii dintre aceștia mai săriseră calul, românul făcea pârtie spre peluza lui San Paolo. Iar dacă se întâmpla, prin nu știu ce minune, probabil aflat în siajul unei beții crunte, cum am văzut că mai execută moldoveanul nostru, să-i trimită pe jurnaliștii italieni la plimbare, ironizându-i în același timp pe flăcăii ăia napoletani din tribune, cred că al nostru Chiricheș nu numai că nu mai juca la Napoli, dar mai intra și într-un program de protecție a martorilor.
Să fim optimiști. Băieții noștri feroi au fost, feroi sunt încă și se vor califica la turneul final. Poate n-ar strica, pentru o asigurare în plus împotriva pericolului de incendiu, și o telegramă spre Chicago, acolo unde e „on Fire, Chicago Fire” feroul ultimei noastre victorii pipernicite de lângă Cercul Polar, Cociș.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER