Fumigene tactice

Mi se pare remarcabilă revelația care a fost trăită în ultimele zile în România după ce Steaua a pierdut cu 7-0 la general în primele două manșe din Liga Campionilor: Reghecampf este un slab tactician. Așadar, după ce Reghecampf a readus Steaua în fruntea campionatului câștigând titlul într-o manieră impresionantă, după un parcurs până în optimile Europa League și o calificare în Liga Campionilor, aflat din nou pe primul loc în Liga 1, lui Reghecampf i se pune în sfârșit într-o frumoasă zi de toamnă diagnosticul: nu le are pe astea cu tactica.

Povestea asta cu tactica este o nebuloasă în fața căreia obișnuim să nu crâcnim. Vine un personaj savant care declamă sigur pe el: „echipa asta e bine așezată în teren” și atunci cu toții dăm din cap aprobator, deși cu toții vedem larg răspânditul „patru fundași, doi măturători, trei ofensivi și un vârf”. După meciurile din Liga Campionilor a țâșnit ideea că Reghe a arătat că este limitat tactic. Dar în locul incriminatului neant ideatic al antrenorului Stelei, a fost adus un uriaș NIMIC! Ni se spune că antrenorul a greșit, dar nu ni se spune ce trebuia să facă! Genial sau ce?

A fost aruncată în vânt doar povestea cu Reghe care vine din fotbalul german și rămâne tributar filosofiei prăfuite din acest spațiu că esența jocului este duelul unu la unu. Deși în sezonul trecut a venit din același spațiu prăfuit tactic,  „tinerelul și avangardistul” Heynckes și a dat de pământ, da” ce zic eu, le-a băgat în pământ pe Arsenal, Juve și Barcelona cu toate presupusele lor savantlâcuri tactice. A, și să nu uit de contribuția excepțională a lui Mircea Lucescu, cel care a spus după meci că „Steaua nu trebuia să se arunce la 1-0 pentru Chelsea”. Fantastic, revelator, demențial de introspectiv!

Am spus înaintea partidei cu Stuttgart de la București că Reghe are o abordare tactică ciudată când a ales să joace cu 3 fundași centrali și cu apărătorii laterali mai avansați. Stuttgart avea un joc ofensiv construit în bună măsură pe cursele aripilor Okazaki și Harnik și pe centrările acestora către pivotul Ibisevic. Și dezastrul a cam venit dinspre flancurile descoperite.
Acum însă mi se pare că toată povestea aceasta cu tactica este o perdea de fum pentru alte „dueluri unu la unu”. Chelsea avea în teren o echipă remarcabilă, cu mult peste cea cu care venise în primăvară la București. Iar Steaua avea o distribuție mai modestă decât cea de la victoria cu Chelsea a lui Benitez. După frânturile de gânduri exprimate de „criticii tactici”, alternativa la așezarea firească a lui Reghecampf erau niște „aglomerări pe linii defensive” care să ajute Steaua să spere la o înfrângere onorabilă, poate un miraculos scor alb. Adică, un clasic pârjolit al grânelor…

Adevărata „gaură tactică” produsă de Reghecampf este ratarea totală a campaniei de întăriri pentru grupa de Liga Campionilor, cu achiziționarea cu un milion și un comision dubios în coadă a unui fundaș care nu contează precum Varela și aducerea unui vârf străveziu precum Kapetanos, care mai bagă spaima doar în oițele Bârsane…  Povestea cu tactica e doar o tactică.