Iluzia reală

Jucătoarele de la Oltchim admiteau înainte de partida cu Györ că echipa maghiară este favorită la calificare. Bulatovic și coechipierele sale spuneau că Oltchim poate avea o șansă doar dacă ele joacă la 120% din potențialul lor. Până la urmă, jucătoarele lui Vestergaard nu numai că nu s-au autodepășit, dar n-au jucat nici „măcar” la 100% din potențial. Oltchim a suferit un atac cerebral, „creierul” Brădeanu fiind într-un blocaj aproape total. Extrema Curea a fost la fel de invizibilă, Oana Manea s-a luptat dar fără gloanțe, Adina Meiroșu e o umbră a marii jucătoare de odinioară, Barbosa s-a zbătut atât de singură. Doar Nechita ce a fost în parametri normali, cu obișnuita sa alternanță între goluri spectaculoase și ratări dureroase. Și a mai rămas Bulatovic, o jucătoare impresionantă dar de care Oltchim e prea dependentă. Bulatovic a ținut în viață teribila cursă de urmărire din repriza doua, dar a și făcut-o mare pe portărița Györului cu șuturile sale de la 10 metri. Bulatovic n-a mai ajuns până în buza careului de unde să trăsnească poarta așa cum o făcea în fața naționalei României la Europeanul de anul trecut. Acum, în fața unei apărări colțuroase, chiar dacă nu era una foarte masivă, Bulatovic n-a mai avut ce să facă decât să se bazeze pe șuturile de la mare distanță. Multe au intrat, dar nu suficiente.

Din păcate, meciul părea să fie pierdut de Oltchim înainte de a începe. Deși s-a jucat într-o sală cu 5.000 de români incandescenți, jucătoarele Györului păreau să explodeze de vitalitate la ceremonia de prezentare chiar dacă erau înconjurate de un munte de fluierături. În acest timp, fetele de la Oltchim erau foarte reținute, și, din păcate, crisparea ce părea edvidentă încă dinaintea partidei a continuat cu debutul de meci care a fost piatra de moară pe care Oltichim a trebuit s-o care apoi toată partida: primul gol marcat de-abia în minutul 7, al doilea deja spre jumătatea primei reprize.

Probabil ultima mare echipă a Oltchimului a fost însoțită la reprezentația sa de adio în țară de un public formidabil. Deși Oltchim a fost condusă în permanență, fanii, care au plătit niște prețuri uriașe pentru standardele României, nu au lăsat în niciun  moment echipa la greu. Atmosfera a fost unică, fără derapaje serioase de la civilizație, chiar dacă în sală se afla și o galerie maghiară foarte activă, uneori chiar provocatoare cu steagul secuiesc afișat, și care era despărțită de suporterii români doar de câțiva stewarzi. O stare de civilizație inimaginabilă la fotbal, pe care nu o s-o vedem niciodată pe un stadion din România.

Fiica mea, aflată la prima experiență din viața ei la un eveniment sportiv, a trăit printre lacrimi această înfrângere. Așa cum am trăit și eu un alt eșec într-o semifinală europeană, cu Universitatea Craiova în fața Benficăi, acum 30 de ani. Atunci, când nu mă putea opri din joaca de pe maidan, tata mă amăgea spre casă cu zvonul care circula atunci că meciul Craiovei cu Benfica se va rejuca. Acum fiica mea are dreptul la o „iluzie reală”, revanșa de la Györ.