Am fost împreună la Metallica. În jur se auzeau murmure. Un fotbalist care venea la Steaua în anul în care se năștea Metallica era acum la concertul legendarei trupe. Nu mai erau pletele pe care i le vâna Halagian, dar rămăsese spiritul. Aveam planuri să-i interceptăm pe cei de la AC/DC la Budapesta.
Am făcut împreună filmul despre fenomenul CFR. Vedeam cum și la noi un uriaș atacant putea fi gazdă șarmantă într-un documentar, așa cum îl poți vedea în Anglia pe Lineker.
Am comentat împreună. Finala Cupei Ligii Angliei, Franța lui Domenech înainte de înfruntarea cu noi, dar mai ales finala finalelor, cea de la Sevilla, chiar pe 7 mai. Am putut admira modestia unui mare campion, inclusiv simțul umorului cu care accepta o glumă pe seama unei preluări greșite în acea înfruntare inegalabilă.
Gabi Balint a însemnat una dintre Întâlnirile din viața mea. Un om care mi-a arătat că se poate și altfel în acest ocean de infatuare, prost gust și anacronism care există în fotbalul românesc.
Sper pentru el să reziste. Chiar dacă se va întâlni cu un căpitan care aleargă după cartonașul roșu încă din minutul 1 al meciului cu Dinamo. Chiar dacă și însuși patronatul are o relație nebuloasă cu Dinamo. Chiar dacă meciurile cu Steaua din 2006 sau cu Ceahlăul din 2008 au confirmat că Fulgerul Bragadiru și-a găsit doar un public de Occident, pentru că mentalitatea i-a rămas aceeași.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER