Mi-am spus că există viață și după moartea clinică a echipei care în anii capitalismului de savană, împreună cu Ministerul Transporturilor, cu vicepremierul Guvernului, cu televiziunea mereu aproape, cu Gloria Bis și cu rețeaua de dilări cu fluiere sam-sug era tot mai singură împotriva tuturor. Mi-am ales însă greșit locul unde să găsesc dovada că fotbal mai există și după Marea Depresie, Rapid – Steaua. În Cupa României.
Știam că, structural vorbind, Cupa berarilor este mai penibilă decât Cupa Guadelupei. Cu capi de serie până și în semifinale, cu multiubitele Steaua și Rapid având voie să joace în templele lor într-o singură manșă cu sărăntoci din divizia matinală (mă mir că nu au început și de la 1-0 pentru „granzi”), cu meciuri exilate în no man”s landurile neutre, Cupei României i-a fost răpită rațiunea de a fi: șansă pentru toți și bucuria țăranilor de a primi vreun Rădoi în bătătură.
Dar iată că și fotbalul din derby-ul optimilor Cupei poate fi o țeapă mai mare chiar decât perla coroanei cu spini a Ligii I, Rapid – Steaua. Urzicenii, nume predestinat, câștigară bambiliciul cu Oțelu” doar cu pasă decisivă de la arbitru. Păcat, meciu” putea să intre în istoria lumii. La cât de prost s-a jucat, s-ar fi încheiat 0-0 și după loviturile de departajare.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER