Este extraordinar ca la 70 de ani să vorbești în continuare în primul rând despre prezent, despre viitor… Să ai în continuare pe mână un grup de jucători care valorează zeci, sute de milioane de euro, cu obiective, responsabilități de cel mai înalt nivel.
În urmă cu mai bine de 15 ani, Mircea Lucescu ne spunea că orice antrenor este dator cu un ulcer. Era o frază care strângea în ea toate frământările, toate emoțiile, toate nopțile nedormite, toate orele de studiu, toate înconjururile făcute acestei planete în fruntea gupului său de jucători pentru noi și noi bătălii internaționale memorabile. Era fraza care acoperea căciula tricotată de doamna Neli și aruncată cu năduf pe marginea terenului în timpul unui meci, înjurătura românească strecurată printre dinți sau ironicul „bravo, federația” rostit în Ucraina secolului 21 sau gândit în România clanului Ceaușescu. Mircea Lucescu a continuat să lupte precum bătrânul lui Hemingway, barca sa fiind trasă inexorabil de monstrul din adâncuri, ambiția sa nesfârșită, orgoliul de cuceritor autentic, „oftica”proprie celor care nu se împacă niciodată cu înfrângerea.
Victor Pițurcă mărturisea că îl admiră pe Alex Ferguson, întrebându-se mereu cum reușește să păstreze la cote de intensitate maximă foamea de performanță în vestiar ani după ani, decenii la rând chiar. E o interogație admirativă care simt că i se poate aplica și acestui Ferguson românesc, Mircea Lucescu. Discursul lui Lucescu nu s-a prăfuit, cu toată trecerea anilor, este în continuare sclipitor, degajă o autoritate de guru al acestei lumi a fotbalului. Poate nu mai este la fel de focusat, e de înțeles ca frânele punctelor din coada unei fraze să nu mai funcționeze ca la 40 sau 50 de ani. Dar în fraza lui Lucescu arde în continuare la fel de intens flacăra pasiunii pentru acest univers minunat al fotbalului, în contrast, de exemplu, cu lipsa oricărei scântei inspiraționale care să vină din partea actualului grup care a pus stăpânire pe federația română de fotbal.
Scriu acest text într-un lift. Sunt la etajul 1980, pe fereastra liftului văd furnalele de la Hunedoara, castelul Huniazilor și un tânăr entuziast înconjurat de o gașcă fremătândă, gata să pornească spre revoluția fotbalului românesc din anii ’80. Liftul urcă, în jur se succed „23 August”-ul cu făcliile improvizate arzând după unica noastră victorie oficială cu o campioană mondială în exercițiu, acel EURO francez la care practic am fost în sferturi, egalul de pe Wembley, drama nord-irlandeză, acea haită din Ștefan cel Mare pregătită să hăituiască Europa de vârf… Liftul trece de etajul 1990, mă plimb cu același bărbat prin academia de elită a fotbalului mondial care era Italia acelor vremuri, trec prin revoluția din Giulești, ajung în Turcia în care Mircea Cuceritorul pornește expedițiile pentru Supercupa Europei, victoria de la podul Stamford, victoria din Champions League cu copleșitoarea armată a galacticilor… Liftul continuă să urce, etajele se succed amețitor, Cupa UEFA cucerită în Istanbului atâtor izbânzi strălucitoare, raidurile din Champions League… O ascensiune fascinantă cu liftul care nu oprește decât în Pantheonul legendelor…
Paranoia ceaușistă alungase din spațiul public numele consacrat de secole al marelui domnitor al Țării Românești. Mircea cel Bătrân devenise în anii de maximă dileală comunistă Mircea cel Mare pentru a proteja sensibilitățile dictatorului care în acea perioadă împlinea și el 70 de ani. Mircea al zilelor noastre este „cel Bătrân” pentru că este întemeietorul unei dinastii a antrenorilor români, un patriarh în fața căruia se înclină cu respect fanii din România, dar și Europa care l-a inclus în grupul celor mai mari spirite ale acestui sport.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER