Dacă nenea Iancu ar fi fost contemporan cu nenea Nașu”, s-ar fi făcut membru afiliat numai să se desfete la remake-ul „OÂ scrisoare pierdută la Casa Fotbalului” cu Mitică Dandanache, Sandu Trahanache și candidatul turmentat Iacov. În momentul de apogeu, distinsa asistență a fost întrebată dacă are ceva de spus împotriva prelungirii mariajului dintre Nașu” și Federație sau dacă nu, să tacă pe vecie. Evident că revoluționarii de carton Iancu Marian sau Mititelu Adrian, vocali fără a spune nimic, sau greii cu moravuri ușoare de la Steaua, Dinamo și Rapid au ales varianta doi. Și încă un mandat de tăcere complice s-a așternut peste mascarada numită fotbalul românesc.
Măcar pentru o tăcere ambiguă putea opta și unicul antrenor român cu anvergură europeană. Dar Mircea Lucescu a ales să bată și el un cui în coșciugul moralității fotbalului nostru, spunând că este firesc ca Mircea Sandu să-i facă pe Ceaușescu și Teoctist la anduranță prezidențială. Printre cuvintele-proptea rostite, normal, pentru binele selecționerului lu” tata, întrezăream faza de acum aproape cinci ani când apărarea lui Șahtar se „desfăcea” ca o floare de mină în fața lui Măldărășanu în faza în care Rapidul Juniorului marca pentru a merge la braț în primăvara europeană cu Șahtarul Seniorului. Cum, „suspectatorul” lui Mutu de la meciul cu Serbia poate fi chiar el suspect de serviciu?
Unde este revoluționarul care striga ironic în stepa ucraineană „bravo, federația!” când se lupta cu coaliția Surkis de la federație și Surkis de la Kiev? Unde este aristocratul ce râdea amar de Nașu” care timp de aproape 20 de ani s-a chinuit să țină naționala departe de Lucescu? Din când în când, un monument al fotbalului se transformă în roza vânturilor.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER