Adrian Mutu este un jucător prea mare pentru Petrolul. Și nu vorbesc din punct de vedere sportiv. Ci din punct de vedere al potențialului de marketing. Petrolul este, totuși, o echipă de oraș. Hai, de județ, maximum. Mutu, cel mai mediatizat jucător din era post-Hagi, este un fotbalist care încape doar în popularitatea unei echipe „naționale”, gen Steaua, hai, Dinamo, să zicem… Mutu era un fotbalist care putea fi pe tricouri purtate de fani din Satu Mare, Constanța, Buzău, București, Târgu Jiu, Suceava. Așa, el va fi „prizonierul” unei piețe mici cum este Ploieștiul.
Nu este mai puțin adevărat că și Steaua, această dictatoare a popularității în fotbalul nostru, este o echipă prea mare pentru managerul său general. După ani de zile în care și-a irosit potențialul comercial al tricoului, fără vreun sponsor de anvergură acolo, Steaua găzduiește acum o companie care oferă o jumătate de milion de euro pe sezon. Adică tot atât cât scoate Dinamo de la sponsorul său. În condițiile în care Dinamo, ca nivel al performanței, și, implicit aș spune pentru România, și ca nivel al numărului de suporteri este o umbră a clubului care i se opunea Stelei în fruntea fotbalului românesc. Iar Petrolul, un club de oraș, obține 800.000 de la sponsorul său principal, mult mai mult decât Steaua, echipa cu care țin, glumind și nu prea, mai mulți români decât românii care trăiesc în România. Asta înseamnă treabă de manager „general” și nu să porți războaie închipuite pe vreo rețea de socializare sau prin conferințe de presă. În care sponsorilor afișați în spatele unui astfel de manager pus mereu pe harță oricum li se face un deserviciu de imagine. Așa că, probabil, și la Steaua potențialul de marketing al lui Mutu n-ar fi fost exploatat la maximum. Exista public, dar nu și producător.
Venirea lui Mutu deschide o discuție nouă pentru acest sport care a rămas în paleolitic în România față de industria dezvoltată în străinătate în jurul stadionului. Și anume, veniturile obținute de managerii de cluburi și altfel decât prin refrenul îngânat la ușa patronului, „bagă bani, bagă bani”… Până acum, managerii au fot apreciați mai mult pentru capacitatea lor de a obține puncte și din lumea neagră a fotbalului. Așa s-a explicat la un moment dat moda foștilor arbitri numiți în funtea cluburilor pentru „agenda” lor. A venit vremea ca potențialul unui manager să fie judecat în funcție de banii pe care îi produce și altfel decât pe „păcăleli”… La adresa adversarilor sau chiar a propriului patron…
Și, nu în ultimul rând, venirea lui Mutu la Petrolul și apariția visului starului care produce și în afara terenului, deschide și discuția despre disponibilitatea publicului românesc de a se comporta economic precum în lumea civilizată a fotbalului. Să cumpere tricouri scumpe, de calitate, tot felul de alte produse cu însemnele clubului, chiloți, halate, lenjerie de pat, dvd-uri, cărți… Să cumpere bilete scumpe și să umple stadionul meci de meci… Să meargă la restaurantul clubului, să facă turul stadionului, să viziteze muzeul clubului… Pe bani adevărați… Să citească revista clubului pe bani, să urmărească televiziunea clubului pe bani… Sigur, multe astfel de oferte nu există la cluburile din România. Dar există și public pentru așa ceva într-o țară în care suporterii sunt obișnuiți cu „mocăngeala” și cu strigatul la patron să „bage bani”?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER