Marian Drăgulescu iese din studioul PRO TV din Beijing. Tocmai încercase să explice în fața a milioane de români inexplicabilul. Cel mai bun gimnast din lume la sărituri în ultimii zece ani, statut pe care i-l recunosc chiar gimnaștii, a mai ratat o dată gloria olimpică. Din studioul alăturat transmite o televiziune poloneză. În fața celor două studiouri, Marian se întâlnește cu polonezul care a câștigat concursul de sărituri.
Medalia de aur atârnată la gâtul lui Leszek Blanik îi taie răsuflarea românului. Polonezul încearcă să-l consoleze, amintindu-i lui Marian de cele 6 titluri mondiale, 3 la sărituri și 3 la sol, pe care le-a cucerit în carieră. Drăgulescu își revine din șoc și remarcă galant că polonezul tocmai și-a completat colecția, după ce mai câștigase în carieră un argint și un bronz. Se despart. Pe polonez îl așteaptă milioane de compatrioți fericiți. Este doar a treia medalie de aur a Poloniei la Beijing. Cu ochii în pământ, Drăgulescu șuieră: „Și când te gândești că l-am bătut pe ăsta de atâtea ori, pe unde l-am prins. Acum, însă, când era cel mai important…”
Beijing îmi va aminti întotdeauna de povestea lui Marian despre măreție și slăbiciune în sport și nicidecum de compendiul de fizică, chimie și croitorie scris de specialiștii NASA pentru această păpușă Barbie a Jocurilor Olimpice, care este Michael Phelps. Marian a ratat în finală o săritură cu care în calificări obținuse cea mai mare notă acordată în gimnastică de la introducerea noului cod de punctaj în 2005 indiferent de aparat, sex sau competiție. Acel 16,900 al lui Marian a fost ca un 10 al Nadiei. După acea notă, Nadia a devenit „Zeița de la Montreal”. Doar cu o săritură perfectă, Marian nu este decât zeul alungat din Olimp.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER