N-am văzut meci mai frumos al unei echipe românești precum această victorie cu Ajax de la succesul CFR-ului la Roma, că tot am trăit izbânda Stelei la Cluj. Proaspăt ieșit de la umilința CFR-ului suferită în fața Interului, m-am întrebat în timpul epopeei steliste ce șanse ar fi avut echipa lui Reghecampf dacă trei jucători esențiali ai Stelei ar fi fost vânduți în această iarnă. Sigur că se poate specula în privința motivelor pentru care Gigi Becali nu a vândut, dar cert este că, după câteva perioade de mercato în care Steaua nu s-a despărțit de fotbaliști esențiali, s-a conturat un grup consistent care o readuce pe Steaua în optimile unei competiții europene și aproape de câștigarea campionatului după 7 ani.
Am spus grup și nu echipă pentru că Steaua este în continuare o construcție șchioapă. Și Tatu și Nikolic au confirmat, din păcate, și în magnifica victorie cu Ajax că nu sunt atacanți de nivelul unei echipe care îndrăznește ca în înfruntarea cu Chelsea să dea viață dictonului lui Becali: „spiritul va învinge materia”. Spiritul trebuie pus și el pe niște picioare, iar dacă Nikolic este vârful unei falange cu Popa, Rusescu, Tănase și Chipciu, atunci Chiricheș este noul Messi. Iar Rîpă „noul Pele”, ca să citez din întrebarea antologică a unei colege.
Cred că această victorie istorică, trec peste refuzul lui Reghe de a-i conferi succesului acest statut, a mai adus o confirmare: Chiricheș nu este fundaș central. Dacă mingea trimisă în bara porții steliste spre final de meci intra, de fapt, în poartă, s-ar fi mutat din nou centrul atenției pe fragilitatea aeriană a lui Chiricheș, care n-are nicio replică în fața adversarului înălțat de lângă el pentru lovitura decisivă. Pasa extraordinară de la golul lui Latovlevici, șutul de gol care stă alături de voleul fabulos al lui Prodan de la victoria cu Glasgow Rangers din ’95, cursele printre adversari în stil Gică Popescu varianta Coppa del Mondo ne împing spre evidență: Chircheș trebuie urcat la mijloc. La EURO 2008, Chivu a fost îndemnat să urce la mijloc, „ești prea prieten cu mingea ca să rămâi în apărare”, și cred că acest „diagnostic” i se potrivește și celui care a onorat sublim preluarea banderolei de căpitan la Steaua. Altfel, voi trăi cu inima foarte strânsă duelurile aeriene ale fundașului Chiricheș cu niște domni numiți John Terry, Gary Cahill, Demba Ba…
Omagiile mele lui Latovlevici, fotbalistul la fel de direct și în joc și în interviuri, lui Chipciu, „omul universal” al Stelei, lui Popa, fotbalistul care trăiește jocul cu efervescența unei aripi din rugby, lui „apără Tătărușanu”, lui Tănase Ekstraclasse, lui Filip, cel care a făcut, în sfârșit, meciul la care visa de când era junior la Steaua. Iar Oscarul meu pentru cei mai buni fotbaliști într-un „supporting role” merge către Gardoș, Prepeliță, Rîpă. Reghecampf mi-a confirmat feelingul pe care l-am avut în cazul lui acum 3 ani, pe vremea când fuma încă Snagov și i-am ghicit în direct un viitor la Steaua. Apoi, în acest sezon l-am văzut în varianta de secol 21 a lui Iordănescu, da, acel „nesimțit” de Iordănescu: amândoi ajungând pe cea mai grea bancă a unui club din România la 37 de ani și devenind impunători încă de la primul sezon la Steaua. Sigur, amândoi fiind despărțiți de „un veac de tactică”.
Aștept cu nerăbdare descinderea micului Reg(h)e lângă Turnul Londrei. Și sper ca, în drum spre Stamford Bridge, să nu citim în The Sun mărturia vreunui interlop din lumea pariurilor ilegale care să pomenească la un moment dat un „anume nume” cu rezonanță teutonă.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER