Când Lupu s-a întors în România, am bătut cărare spre Giulești, fascinat de jocul acestui Zidane avant la lettre. Am descoperit că fostul diamant al lui Dinamo era de fapt născut să fie rapidist. Magia decadentă a jocului său se asorta cu imnul tulburător cântat de Anda Călugăreanu și cu fanii unici cu sacou și pălărie de pe Lipscani și care nu spuneau Steaua, ci Armata, cum apucaseră în tinerețea lor.
Cu anii, poza alb-negru a prins culori nesănătoase. Masa de manevră stipendiată de mahării din club și deghizată în galerie, potopul flegmatic care a îngrețoșat anonimi sau personalități universale ca Luis Fernandez, un antrenor cu degetul mijlociu neastâmpărat și patronul machiavelic au schimbat imnul: „Nu-i echipă mai tenebroasă și trădată ca Rapid.”
Dacă arhitectul Rapidului modern, Mircea Lucescu, ar fi pățit la Șahtior batjocura de care are parte în Giulești un antrenor cu finală de Cupa UEFA în CV, am fi spus amar: Donețk este în stepa medievală. Și totuși, după ratarea consecventă a optimilor Ligii Campionilor, deși investițiile sunt de zeci și zeci de milioane, și după un sezon în curs umilitor în Ucraina, românul este lăsat să-și încheie contractul. În Giulești însă, patronul se inspiră din paradoxul american, cu președinte originar din Kenya. Își trimite fiica să studieze managementul la Princeton, dar își tratează angajatul ca în Africa.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER