Marian Drăgulescu anunța că va protesta în fața guvernului „în echipament de gimnast”. În momentul în care vicecampionul mondial a făcut această declarație, temperatura de afară chiar permitea lucrul acesta. Între timp, iarna a venit cu adevărat, iar Drăgulescu a renunțat la protest. Oricum, la ce aglomerație de protestatari veniți să-l colinde pe Moș Crăciun Cioloș există în fața guvernului, gimnastul risca să fie înghițit de mulțime. Doar dacă nu făcea săritura „Drăgulescu”…
Scandal mare în „familia sportului românesc”. Atât de tipic pentru familiile care-și trâmbițează „unitatea” în public și, când vine vorba de bănuți, încep să-și arunce rufele murdare în același spațiu public. Drăgulescu, inițiatorul unei coaliții a medaliaților mondiali și europeni din acest an, protestează că „argintul” lui este recompensat cu mai puțini arginți decât „bronzul” handbalistelor.
Și totuși, prosport.ro trebuie să facă un tabel cu medaliați când e vorba de prezentarea coaliției nemulțumiților. E nevoie de acel tabel pentru că lumea nu-i prea știe pe medaliați. Mai toată lumea știe de o calificare la un turneu final de EURO la fotbal, de medalia de bronz de la handbal feminin. Dar, pentru coaliția nemulțumiților de banii primiți, e nevoie de tabelul lui prosport.ro.
Despre asta e vorba, Marian Drăgulescu. În acest moment, sportivul de performanță este un sportiv profesionist. Sportul profesionist este entertainment. Nimic altceva. Poți să faci tu săriturile de pe lume, singura valoare a exercițiilor tale este dată de emoția creată în public, de audiența pe care o aduci în săli și în media. Dacă te apuci să raporterzi valorea la bani, cum o faci tu, Marian. Asta este legea dură a lumii capitaliste în care doar banii pe care îi produci în piață sunt banii pe care îi meriți. De aceea „fotbaliștii ăia”, pe care îi numiți cu dispreț, câștigă foarte bine, unii dintre ei. Pentru că ei produc bani din piață. De ce se întâmplă asta? Pentru că asta vor oamenii să vadă, fotbal, uneori handbal, și nu judo, scrimă, chiar și gimnastică. Așa e lumea construită și doar publicul decide ce are succes financiar și ce nu. În fotbal, în tenis, în box, sportivii au bani foarte mulți pentru că organizatorii de competiții scot foarte mulți bani de la public, de la televiziuni, parteneri comerciali, adică tot de la public. Dacă Federația Internațională de gimnastică face mulți bani și nu direcționează o parte însemnată dintre aceștia către sportivi, atunci acolo trebuie să facă protest Drăgulescu. În fața Federației Internaționale de gimnastică.
Aparent, protestul lui Drăgulescu nu ar fi totuși despre capitalism, ci despre comunism. Despre bani primiți de la guvern. Dar acel guvern are bani tot din instituțiile economiei capitaliste. Că doar nu plouă cu bani peste sediul guvernului. Pentru bani de dat de către guvern, e nevoie însă în primul rând de economie capitalistă, adică de bani obținuți de la clienți, de la public în piață.
Fundamentul protestului este că orice medalie de argint este echivalentă cu o altă medalie de argint și, implicit, este mai valoroasă decât una de bronz. Asta era pe vremea Daciadei. Daciada, ca și alte modele de gândire, nu mor în ziua unei revoluții. Ei bine, există medalii și medalii. Pe unele ni le amintim peste ani, de altele uităm instantaneu. Unele succese sportive, chiar dacă nu au drept rezultat o medalie, rămân pentru totdeauna în memoria noastră afectivă, în timp ce medalii din toate metalele ne rămân absolut indiferente.
Pe statuia legendarului manager al lui Liverpool, Bill Shankly, scrie doar atât: „a făcut oameni fericiți”. Despre asta e vorba în sport. Guvernul plătește pentru că anumiți sportivi i-au făcut pe români fericiți, mândri. Niște fotbaliști, în 1994, au scost SUTE DE MII de români pe străzi în toate orașele țării. Nu a fost nevoie de telefoanele disperate ale vreunui Liviu Dragnea. Nu, acei oameni au ieșit în stradă scoși de o fericire autentică. Acele succese sportive nu au avut în coada lor vreo medalie. Fotbalul este un mediu extrem de competitiv. Națiuni de pe tot globul, cu milioane și milioane de practicanți, se ciocnesc pe arenele de fotbal.
Acum, echipa de handbal a creat o emoție puternică. A și reușit să cucerească un bronz. În timp ce scrimeri, judokani, chiar și gimnaști, au produs o emoție puternică, trăită la cote paroxistice, doar pentru familiile lor, pentru „scara lor de bloc”, pentru niște inițiați.
Ce nu înțeleg sportivii, altfel admirabili pentru munca și talentul lor, este că, la un sfert de veac distanță de la dispariția Daciadei, nu se premiază „argintul”, „aurul”, „bronzul”… Se premiază emoția, fericirea. Impactul în trăirea publicului. Așa e lumea asta de la care tu ceri bani, Marian Drăgulescu. Un regizor obține „Leul de Argint” la Venezia, cum ai obținut tu argintul tău la Mondialele de gimnastică. Doar că un alt regizor nu obține niciun Urs sau Leu de argint, dar face mai mulți oameni fericiți cu filmul său nepremiat și obține mai mulți bani. Însă regizorul cu bani mai puțini are satisfacția interioară că el a făcut ceva ce a ales el, ce respectă viziunea lui despre artă. Poate la asta ar trebui să te gândești în primul rând: că ai ales un sport cu mai puțini bani, dar care pentru tine exprimă ideea supremă de sport.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER