Săritura în istorie

„Gimnastica nu înseamnă doar aplauzele, doar intonarea imnului”, spune Monica Roșu, campioana olimpică la sărituri din 2004, după ce se termină festivitatea de premiere a noii regine a acestui aparat, Sandra Izbașa. În aceste momente de euforie maximă pentru noi toți după aurul Sandrei, o altă mare campioană ne aduce aminte de experiența atât de tulburătoare pentru un performer olimpic: 4 ani de muncă sisifică pentru un vis care se poate concretiza sau spulbera în câteva secunde.

România are deja 8 medalii, așa cum s-a întâmplat și la Beijing. Însă la fiecare Olimpiadă există o campioană-simbol, o medaliată care devine imaginea cu care asociezi, cu trecerea timpului, acea ediție a Jocurilor. Iar frumusețea Sandrei Izbașa, carisma ei și faptul că este campioană la cel mai popular sport olimpic în România o vor transforma probabil în purtătoarea drapelului simpatiilor și emoțiilor noastre legate de Londra 2012.
Drapelul României ridicându-se deasupra celor ale coloșilor lumii moderne, Statele Unite și Rusia, este o imagine care probabil că unifică în acest moment o națiune divizată de meschine conflicte politice. O privesc pe marea învinsă a Sandrei în finala la sărituri, americanca McKayla Maroney, campioana mondială a acestui aparat, și mă gândesc că, dacă Sandra, cu medaliile sale de aur obținute în două Olimpiade, ar fi reprezentat Statele Unite, ea ar fi fost în următorii ani milionară în dolari. Nu este doar o simplă percepție, sunt cifre prezentate de experți americani. O campioană olimpică în gimnastica americană obține în primul an după cucerirea medaliei de aur până spre o jumătate de million de dolari din premii și contracte publicitare, iar suma poate ajunge să totalizeze câteva milioane de dolari în următorii ani. Poate părea o discuție prea rece în astfel de momente de euforie, dar campionii noștri merită tot ce-i mai bun atunci când îi înving pe cei mai puternici adversari.

McKayla Maroney a fost o adversară extraordinară pentru Sandra. A făcut excelent săritura Amânar cu care Simona Amânar devenea campioana olimpică a acestui aparat în 2000 la Sydney. Și apoi, când nimic nu părea să o mai poată opri din drumul spre medalia de aur, a avut acea ratare la a doua săritură, comparabilă cu o ratare în fața porții la fotbal. Maroney făcuse ce era mai greu, driblase tot la mijlocul terenului, dar în fața porții a clacat. Chiar și dacă făcea doi sau trei pași la aterizare la cea de-a doua săritură, Maroney ieșea campioană olimpică. M-am temut că, totuși, americanca va cuceri titlul olimpic chiar și cu o căzătură în fund, amintindu-mi cum un alt american, Paul Hamm, devenea campion olimpic absolut la Atena în 2004 deși la sărituri a aterizat literalmente în brațele arbitrilor. Nu s-a întâmplat însă, pentru că Sandra a fost atât de echilibrată, atât de concentrată în ambele sărituri, încheind în triumf seria de opt finaliste, așa cum o făcea și la sol la Beijing în 2008.

Sandra Izbașa a intrat în galeria marilor fenomene ale istoriei atât de glorioase a gimnasticii din România. Este gimnasta română care a obținut medalia olimpică de aur la cea mai înaintată vârstă, 22 de ani, după ce a început să lucreze intens și pentru a doua săritură la 20 de ani! Nu este o „săritoare” înnăscută precum Simona Amânar sau Monica Roșu, dar a compensat printr-o muncă foarte intensă. Campioană olimpică la două ediții ale Jocurilor, precum Nadia Comăneci și Simona Amânar, Sandra Izbașa tocmai a urcat pe podiumul istoriei acestui sport.