Sindromul Viena

Mereu mi-a plăcut harta României. E dodoloață chiar și după ce a fost pusă la regim în ’40 de Stalin și Hitler. Era perfectă dacă, de exemplu, în copilărie erai pasionat de ping pong. Existau niște machete de plastic cu conturul României pentru uz școlar. Dobrogea mea era numai bună pe post de mâner. În pauze încingeam niște minunate meciuri pe catedră cu Româniile noastre.

Eram pasionat de tot ce ținea de geografia României. Eram impresionat de mărimea Timișului ca județ, de discrepanța dintre mărimea Tulcei și de cât de puțini oameni trăiau acolo, de cât de multe orașe avea Prahova, de necunoscutul care învăluia Sălajul, acest Wyoming românesc.

Îmi plăcea România. Mi se părea foarte armonioasă când o priveai prin vreun atlas, printr-o tabără la Prundu Bârgăului, printr-un cantonament la Slănic Moldova. Românii mi se păreau uniți, inclusiv în ura față de dictatură. Azi în Timișoara, mâine în toată țara…

Dar a venit primăvara lui ”90. Am simțit pentru prima oară dușmănia autentică în interiorul țării văzând conflictele de la Târgu Mureș. A apărut presa care promova ura interetnică. Harta cu care loveam atât de bine mingea de ping-pong s-a fisurat. Inocența imaginii despre România copilăriei s-a dus. Am descoperit orgoliile locale, complexele de superioritate, discursurile separatiste, jignirile legate de o apartenență locală, disprețul, ura. Câte ceva din pachetul de „beneficii” cu care vine maturizarea.

A murit Vadim, un tip care, deși clama că-mi repară harta fisurată, de fapt lovea cu ea în catedra de ură națională. Mi-am spus că, odată cu sfârșitul acestui destin, se mai stinge și o retorică, o epocă. Dar un constănțean încearcă să ocupe această nișă și, cu ajutorul unui campion K1, Daniel Ghiță, înființează „patrulele lui Țepeș” care să-i apere pe români în România. Mai puțin de otomani, dar se găsește un pericol, ceva…

Zilele acestea, am descoperit chiar într-un ziar de sport rânduri care mi-ar fi murdărit albumele de fotografii din țară, atlasele din copilărie despre România. „Fotbal Vest”, o publicație apărută acum un sfert de veac, în vremurile lui „azi în Timișoara, mâine în toată țara”, scrie pe prima pagină despre „șoc, nebunie, exploziv, cum le place miticilor să trâmbițeze toată ziua”. E dată anonimă, exact cum o făcea miticul lui Caragiale. Oameni cu părul alb, unul dintre ei ungur, conduc această publicație de sport atât de puerilă în discursul său discriminatoriu. Nu-ți poți imagina prosport.ro, sport.ro, Gazeta Sporturilor, digisport.ro, dolcesport.ro scriind atât de penibil despre români din Bihor, Teleorman, Bacău, Brașov, Galați sau Timiș.

Anonimul timișorean „trâmbițează” însă pe prima pagină a ziarului de sport că e firesc să emane această superioritatea ridicolă și să-i catalogheze mitici pe cei din „Bucale” pentru că „noi, cei din Vest, suntem mai aproape de Viena decât de țigănie. Din fericire.”

Rememorezi vocea lui Secoșan care-ți povestea la radio despre Poli, traversezi prin „colțul mov” de ziar al lui Paraschivescu, îl urmărești la tv pe Lipovan care a ucenicit chiar la „Fotbal Vest” și, la un moment dat, îți cad ochii pe una dintre știrile trâmbițate azi de miticii din Bucale: „Interlop care dezvăluie cum Poliția protejează mafia țigănească din Timiș”. Mafia țigănească acaparatoare a centrului istoric din Timișoara. Cam acolo unde e și sediul lui „Fotbal Vest”. Dar în zilele senine se vede „Viana” pe ferestrele redacției. Acolo unde nu știe nimeni însă de bucuria trăită la Suceava, Constanța, București, Slatina sau Zalău când Poli le elimina pe Celtic sau Șahtar.