La aproape 32 de ani, Steven Gerrard a jucat meciul cu numărul 400 în Premier League. Toate pentru echipa lângă care s-a născut. Pe care n-a părăsit-o deși n-a fost niciodată campion cu ea (și nici nu cred că va fi). Și asta în condițiile în care, de exemplu, Mourinho l-a dorit cu insistență și la Chelsea, și la Inter, și la Real Madrid, echipe la care Gerrard ar fi fost placat cu trofee precum generalii sovietici cu medalii. În aceste zile definite de vânzoleala starurilor fotbalului pe orbita patronilor miliardari, o astfel de poveste precum cea a unui fotbalist de magnitudine mondială care rămâne pentru toată cariera alături de clubul lângă care s-a născut reprezintă un reper etic într-o lume în care totul pare a fi de vânzare. Și aduce aminte de alte povești tulburătoare ale identității în fotbal precum desantul basc pe Old Trafford, acolo unde fiii Țării Bascilor i-au învins pe căpitanul naționalei Franței, Evra, pe mexicanul Chicharito, pe spaniolul De Gea, pe brazilianul Anderson, pe portughezul Nani, pe coreeanul Park din multinaționala inspirat numită United. Sau, coborând în istorie, de povestea uluitoare a lui Celtic, care în ’67 câștiga Cupa Campionilor cu jucători născuți pe o rază de 20-30 de km în jurul stadionului Celtic Park.
Spectacolul de gală „Cele 400 de meciuri”, amintind de capodopera lui Truffaut, „Cele 400 de lovituri”, ne-a adus în prim-plan un nou episod din traiectoria copilului de pe Merseyside ajuns idolul a milioane de oameni, dar care păstrează pe față pe toată durata meciului suferința fotbalistului care nu trădează nicio secundă acest sport. A fost pus pe o poziție defensivă în echipă în fața lui Everton, dar a marcat din acțiune cele trei goluri ale meciului, alternând aceste finalizări de clasă cu faze în care s-a luptat ca un gladiator în propriul careu, cu o acoperire uluitoare a terenului, cu pase și recuperări, un adevărat lider trâgând după el o echipă care-și depășește limitele sale evidente atunci când are un căpitan atât de inspirațional.
Dacă Messi este hiperhitul de succes al unui DJ trendy care extaziază masele pe muzica sa hipnotică, Gerrard este proiecția în fotbal a monumentalei muzici wagneriene, sau, ca să rămânem lângă Anfield, esența cu care Beatles a modelat toată muzica ultimei jumătăți de veac. „Dacă aș fi avut frânele lui Messi…”, spune Gerrard cu vocea sa subțire contrastând atâtde mult cu tacklingul său vijelios. De peste Canal se aude însă ecoul vocii celui mai șarmant geniu al fotbalului, Zinedine Zidane, care spunea acum ceva timp: „uitați de Messi și Cristiano Ronaldo, Gerrard este reperul”.
Dacă Leonardo da Vinci ar fi fost antrenor de fotbal, l-ar fi căutat toată viața pe Steven Gerrard.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER