Titanic

Mi-a plăcut să ascult poveștile colegului Dorin Chioțea despre călătoria sa în Coreea de Nord, Polul Absurdului pe această planetă. Mi-a plăcut și finalul istorisirii. În ultima seară, a luat-o deoparte pe ghida din Coreea de Nord și pe ascuns i-a spus că lumea nu e așa cum le este prezentată și că, pur și simplu, viețile le sunt furate. Și i-a povestit lucruri atât de banale pentru noi, atât de incredibile pentru ei…

Universul fanilor din România s-a degradat enorm. O călătorie în Anglia te aduce la aceeași concluzie precum cea rostită în noapte, în spatele hotelului din Phenian: viața alături de un club de fotbal e cu totul altceva fața de ce trăim la noi.

În aceste zile în care se împlinește un secol de la scufundarea Titanicului, un alt Titanic se scufundă în fotbal. Clubul englez cu cele mai multe trofee, Liverpool, trăiește cea mai neagră perioadă în campionat din ultima jumătate de secol. Sâmbătă, după 6 înfrângeri în precedentele 7 partide, Liverpool a jucat pe teren propriu un „banal” meci de campionat cu locul 15, Aston Villa. „Te duci la meciul la care se vor lăsa porțile deschise”, a sunat gluma cu care am fost însoțit la plecare.

M-am gândit la meciul campionatului, Vaslui – CFR, la care porțile au fost lăsate deschise… Pe Anfield nu puteai arunca un ac deși biletele la acest meci costau mai mult decât cele pentru un întreg sezon la noi. Într-o singură după-amiază, pasiunea oamenilor a adus clubului bugetul unei echipe de Liga 1, pe un sezon. Și asta deși la stadion nu vin niște magnați. Lângă mine se afla un irlandez îmbrăcat în tricou roșu al… naționalei României. Spune că și l-a cumpărat de pe Internet pentru că e roșu, culoarea de pe Anfield și costa de 6 ori mai puțin decât un tricou al lui Liverpool…

Numele căpitanului acestui Titanic în plin naufragiu, Dalglish, a fost scandat în primele minute ale meciului. Apoi Liverpool a primit gol din nou și a fost condusă. Am stat în tribuna a doua și nu am auzit în jurul meu sau din altă zonă a stadionului contestări. Cei mai mulți dintre fani nu prinseseră în viața lor o asemenea serie negativă de rezultate, dar au rămas vocal alături de echipă. Era ca scena din Titanic în care tânărul înoată înghețat pe lângă iubita pe care o ținea deasupra apei pe un obiect găsit plutind în derivă. N-a plecat nimeni, nu în minutul 40 cum se întâmplă cu patronii zburători de pe la noi, ci nici spre final. Și în cele din urmă a venit golul egalării, al unui punct minuscul, dar dătător de speranță cum era punctul de la orizont care reprezenta nava venită să salveze naufragiații de pe Titanic.

Cobori din tribună în muzeul clubului și găsești acolo rădăcinile acestei povești de dragoste. Paradoxul e că aici își pot regăsi dragostea și unii dintre noi care au uitat cum să-și iubească echipa. În lipsa unui muzeu pentru ei, în Ștefan cel Mare, dinamoviștii pot găsi la Anfield cel mai puternic reper al istoriei lor. În colțul de muzeu în care este omagiată cea mai mare echipă din istoria lui Liverpool, cea din ’84, e pus un fanion pe care este scris în românește „Dinamo, prima echipă din România calificată în semifinalele Cupei Campionilor”. Viața alături de un club de fotbal poate fi cu totul altfel…