Un deceniu pentru o zi

Anul 2000. Undeva, sub nivelul mării, un fotbalist român se pregătea pentru o carieră care avea să se ridice peste nivelul tuturor experiențelor trăite de compatrioții săi pe la cluburi din Occident. Deși îi avusese deja adversari direcți la Euro pe Beckham și Figo, deși era deja un fotbalist iubit la Ajax, Cristi Chivu știa că va trebui să-și impună standarde tot mai mari pentru a deveni o legendă precum maeștrii săi din naționala de atunci, Hagi și Popescu. Pe 1 decembrie 2000, de Ziua Națională, Cristi Chivu a rostit o frază legământ, stând lângă trofeul Ligii Campionilor câștigat de Ajax: „Poate într-o zi o să câștig și eu Cupa aceasta. Și o să spună lumea și despre mine că sunt fotbalist.” 10 ani mai târziu a venit Ziua Națională Cristi Chivu. Ziua în care el va începe finala Ligii Campionilor ca jucător și o poate încheia ca Fotbalist. Ziua Z pentru care a luptat un deceniu.

Soarta a făcut ca în fața lui Chivu să stea astăzi cel care a câștigat acel trofeu lângă care românul a rostit mottoul carierei sale: Louis Van Gaal. Autorul celei mai spectaculoase performanțe din istoria Ligii Campionilor. Un antrenor necunoscut, care a luat trupa de băieți a grădiniței Ajax și a măturat toată floarea cea vestită a Europei până la câștigarea trofeului. Adolescenți de care nu auzise nimeni până atunci – Kluivert, Seedorf, Litmanen, Davids, frații de Boer, Kanu, Overmars, Finidi, Reiziger, eternul Van der Sar și „mai­ștrii” Rijkaard și Blind -  au adus din districtul alb-roșu al Amsterdamului fotbalul halucinogen, aflat la limita legalității simțurilor noastre de microbiști obișnuiți cu viteza fotbalului de atunci. Nu voi uita niciodată acel 5-2 demn de un tablou de Van Gogh pe care Ajax l-a administrat Bayern-ului în semifinale. 15 ani mai târziu, bavarezii sunt în finală conduși de cel care i-a terorizat atunci. Iar în fața lui Van G(ener)aal va sta cealaltă milaneză. Și o reîncarnare a lui Capello de atunci, Jose Mourinho.