Visele unor nopți de iarnă

Australian Open 2014 a fost un turneu de Grand Slam special pentru că a avut două săptămâni și pentru români. Se întâmplă atât de rar, au trecut 5 ani de la sfertul Soranei Cârstea de la Roland Garros. Sigur, între timp au fost finalele de dublu ale lui Tecău (cele de mixt sunt ieșiri de după-amiază care au de-a face doar cu conservatorismul superb al tenisului, nu și cu performanța adevărată), însă există o diferență uriașă între reverberația pe care o produce în tenis o realizare la simplu față de una la dublu.

Marea întrebare după acest Australian Open este dacă el va rămâne un punct de plecare pentru un idol pe care suporterii români îl așteaptă din nou în tenis de atâția și atâția ani sau va fi și pentru Halep insula izolată de glorie cum a fost acel Roland Garros pentru Sorana Cîrstea. În acest moment, există un optimism debordant printre pasionații români în privința ascensiunii Simonei, ignorându-se totuși limitările jucătoarei noastre în ceea ce privește potențialul fizic, lipsa unei agresivități accentuate în teren, faptul că nu are în arsenal până la 22 de ani o lovitură specială, cum era, de exemplu, dreapta Irinei Spîrlea. Sigur, reverul în lung de linie al Simonei este uneori o încântare, dar nu este o mașină de puncte cum era acel forehand al lui Spîrlea de care pomeneam.

Sper ca, împreună cu noul antrenor, Simona Halep să se reinventeze într-o jucătoare care să sară de tradiționalul prag al performanței în sportul nostru, că vorbim de sferturile Soranei, Simonei, ale lui Andrei Pavel și Adrian Voinea, sau de sferturile din fotbal de la Mondialul din ”94, EURO 2000 sau chiar EURO ”84, că acela tot un fel de sfert a fost, la un turneu final cu doar 8 echipe. Sper ca Simona și antrenorul său să adune în jurul unei forțe mentale excepționale arsenalul de lovituri bune, dar, cel puțin deocamdată, nu extraordinare. Iar Simona să înceapă acest salt la un nivel superior atât de așteptat prin a renunța la discursul actual, cum că este copleșită de emoții când se întâlnește într-un sfert de Grand Slam cu numărul 24 mondial.
În rest, dincolo de euforia Halep pe care am trăit-o la acest Australian Open cu amintirea nopților americane de la Cupa Mondială de fotbal din ”94, mi-a plăcut să văd la Melbourne premierea unor debutanți în glorie la vârsta senectuții în tenis. Într-un sport care devine tot mai mult teritoriul adolescenților teribili, Li Na a câștigat primul său Australian Open în drum spre împlinirea vârstei de 32 de ani. Li Na, ajutată și de misterul cu care femeile din Extremul Orient își camuflează vârsta, m-a cucerit cu jocul său energic, curajos și cu o mișcare în teren demnă de orice puștoaică exuberantă aflată la început de carieră. Iar Wawrinka, triumfător în primul său turneu de Grand Slam la 28 de ani, a scris o pagină de istorie, fiind primul campion din ultimii 20 de ani din turneul de Grand Slam pe care îl câștigă  care îi învinge pe primii doi jucători ai lumii. Durerile din finală ale lui Nadal nu-i știrbesc cu nimic din merite lui „Stan the Man”, condiția fizică afectată, rezistența diminuată la efort în momente culminante fiind argumente pe care și Nadal le-a speculat uneori la adversarii săi.

Australian Open 2014 a fost un turneu superb de Grand Slam,  singurul la care am văzut o legendă de anvergura lui Rod Laver făcând fotografii din tribune. Nici nu mai contează dacă uriașul Laver a simțit acel impuls sau totul a făcut parte dintr-un contract cu producătorul smartphone-ului cu care erau făcute fotografiile…