Când eram cât racheta de tenis și îmi lega un prieten șireturile, cu o fundă sau două, începusem să bat la perete la clubul din Constanța cot la cot cu Andrei Pavel. Erau la acel club niște uriași spre care nici nu îndrăzneam să privesc. Una dintre cele mai puternice amintiri de atunci e modul în care acești uriași străpungeau la antrenamentele lor cauciucurile de camion prinse pe niște stîlpi metalici, cauciucuri ce țineau locul adversarilor care îi placau pe terenul de rugby. Pentru mine, erau varianta „live” a lui Piedone din „I se spunea buldozerul”.
Colegul meu de bancă din primară a ales acest drum spre terenul de țintă. Avea forță și viteză, știa și cu piciorul, era făcut pentru rugby. L-am văzut jucând în Constanța, dar nu pentru Farul, destinul l-a dus spre echipa din Cluj aflată în prima ligă. Mergeam la meciurile Farului pe stadionul de rugby aflat perete-n perete cu cel de fotbal. Peste ani, am condus spre groapă echipa de rugby, multiplă campioană națională, răpusă nemilos, ca multe alte branduri importante din sportul românesc, de realitățile lumii capitaliste. Acum mă pregătesc s-o conduc pe ultimul drum și pe echipa aflată dincolo de gard, cea de fotbal, și ea cu o istorie aproape centenară, dar al cărei faliment este deja anunțat de decizii din justiție. Asta e, de la o vârstă începi să mergi tot mai des la înmormântări ale unor apropiați.
Când am ajuns în București, am păstrat legătura cu rugbyul prin intermediul televiziunii. Urmăream mai ales Turneul celor 5 națiuni și-l aprofundam cu ajutorul lui Ioan Todan. Simțeam că rugbyul e altceva decât fotbalul, că are un alt aer și asta și datorită lui Todan care era un alt fel de comentator decât cei de fotbal, mi se părea foarte potrivit atunci să te introducă în atmosfera de pe Twickenham sau Murrayfield.
După serile palpitante trăite în săptămânile trecute cu echipa României la Cupa Mondială, ProSport Live l-a invitat în studio pe unul dintre protagoniștii naționalei noastre la turneul final din Anglia. Cu figura sa desprinsă din „Dacii” lui Sergiu Nicolaescu, cu abilitatea de a transforma loviturile de pedeapsă, cu stăpânirea de sine pe care a avut-o când a încununat cu șutul său revenirea fantastică din meciul cu Canada, Florin Vlaicu era un invitat special. Și a confirmat lucrul acesta prin discursul pe care l-a avut în conversația cu colegul meu, Matei Udrea.
Din păcate, cred că Vlaicu a comis un înainte. A spus că la EURO, anul viitor, se va uita la meciurile unor echipe „care chiar joacă ceva”, lăsând de înțeles că nu va urmări partidele naționalei de fotbal a României. În virtutea acestor legături sufletești pe care le-am clădit de-a lungul anilor cu balonul oval în particular, cu ideea de România, în general, eu voi continua să urmăresc naționala noastră de rugby.
Așa cum am făcut-o și la această Cupă Mondială chiar dacă, la scara turneului, România n-a fost nici aici, așa cum probabil nu va fi nici la EURO anul viitor la fotbal, una dintre echipele care „chiar au jucat ceva”. Pentru că nu contează că în 4 meciuri naționala de rugby n-a putut face aproape nicio fază dinamică entuziasmantă pe treisferturi, în afara eseului de adio venit după o pasă măiastră a lui Vlaicu. Conta că era România și grămada acea impetuoasă te ținea infinit mai mult cu sufletul la gură decât orice fază genială în care pluteau peste teren niște neozeelandezi sau irlandezi zburători. Pentru mine, a contat zborul balonului lui Vlaicu.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER