Ziua învinsului

Un simbol al precocității la Wimbledon, Boris Becker, privea din tribună spre felul în care Roger Federer încerca să miște granițele de longevitate în privința unui câștigător al Sfântului Graal din tenis, cupa acordată învingătorului în Grand Slam-ul londonez. Becker s-a bucurat enorm pentru succesul celui pe care-l consiliază acum, Novak Djokovic, dar la finalul acestei încleștări epice Federer a fost și el un învingător. Să lupți în finală la 32 de ani cu o asemenea foame și cu o asemenea soliditate fizică și psihică pentru al optulea trofeu la Wimbledon în fața principalului favorit al turneului nu înseamnă decât o nouă pagină în biografia copleșitoare a acestui jucător născut pentru a fi o legendă, dar în primul rând o legendă a gazonului londonez.

Au trecut 13 ani de când tânărul Federer uimea lumea pentru prima oară la Wimbledon cu victoria obținută în fața septuplului câștigător al trofeului londonez, Pete Sampras. O mare victorie care însă nu ajuta pe nimeni să întrezărească apariția unui alt monstru al ierbii care să colecționeze tot șapte titluri la Wimbledon. 13 ani mai târziu, după ce adesființat mai toate recordurile magistrului său Sampras, Federer a încercat să-l lase pe american și fără un ultim mare record, cel al trofeelor obținute la Wimbledon. S-a luptat superb, ca acum 13 ani, însă Djokovic este pur și simplu la apogeul carierei, cu un fizic perfect, cu toate loviturile la nivel optim, cu un grad de încredere în forțele proprii care a atins punctul de fierbere.

Mai toată cariera Federer a fost cel care a condus dansul în teren. Acum, în fața lui Djokovic, a jucat minunat rolul urmăritorului care nu renunță nici când pare doborât definitiv cum s-a întâmplat la 5-2 pentru sârb în setul al patrulea, moment în care Djokovic mai avea nevoie de un game pentru câștigarea trofeului. Seria de 5 gameuri consecutive a veteranului elvețian a rupt nasturi la câteva din cele mai scrobite cămăși aflate în prețioasa tribună londoneză.

Djokovic este învingătorul incontestabil. Dar această finală a fost și va rămâne în primul rând despre Federer și puterea lui de a ne ține în continuare conectați la o epocă ce pare a fi apusă. Epoca în care vedeam mingi jucate „a la Wimbledon” de Stefan Edberg, marele rival al lui Becker aflat acum în staff-ul lui Fed. În setul decisiv, Djokovic avea minge de break la 4-3 pentru el, minge cu care își deschidea clar drumul spre victorie. Federer a servit și a urcat nebunește la fileu așa cum făceau cei doi seniori din tribună, mutați acum într-un duel al antrenorilor. Djokovic a trimis o minge de maestru, „sub fileu”, dar Federer a găsit acel demivole cu care Becker și Edberg ne-au încântat atâția ani. Lovitură cu care Federer a ieșit din situația critică și cu care și-a pregătit voleul decisiv. A fost momentul în care Becker a uitat că este în tabăra lui Djokovic și a aplaudat în gând o lovitură și o minge atât de „wimbledoneze”, amintind atât de mult chiar de acel Bum Bum Becker care uimea la 17 ani cu succesul său năucitor printre bărbații care luptau pentru trofeul magic.

Ultima minge a acestei finale a fost un rever al lui Federer în fileu. Și Edberg, și Becker, și Federer sunt niște magnifici Ahile ai Wimbledonului cu un câlcâi de toată frumusețea: reverul lor cu o mână, superb, dar atât de fragil în fața loviturilor de măciucă ale unor Agassi, Courier, Chang, sau azi Djokovic. O epocă apune doar că Federer se mai încăpățânează să reziste în amurgul său, ca în acea seară când la Wimbledon încă nu se construise nocturna și elvețianul cădea răpus în buza întunericului de reverul unei noi epoci, trimis atunci necruțător de Nadal.