La început, gloria a luat chip de fotbaliști-icoană: Labruna, Pedernera, Di Stefano și Sivori. Pe la mijloc, s-au ivit campionii mondiali Fillol, Pasarella, Alonso, Gallego și Luque, asistați de surâsul princiar al vecinului Francescoli. Au urmat batalioane de fotbaliști mărunței sau robuști, driblangii înfocați sau goleadori fără milă, care au dat euforia de pe El Monumental pe banii Europei. Lista e colosală: Balbo și Crespo, Caniggia și Almeyda, Batistuta și Ayala, Ruggeri și Troglio, Salas și Mascherano, Ortega și D’Alessandro, Higuain și Cambiasso, Solari și Radamel Falcao, Aimar și Buonanotte, plus alte zeci și zeci. E o listă care mustește de talent și pare gata de explozie în orice secundă. Împodobită așa, vitrina spune povestea unui succes aparent fără hotar și sfârșit: succesul obținut din logodna banilor cu valoarea.
Ar fi putut o asemenea combinație să dea greș? În Germania, puțin probabil. În Argentina, cu siguranță. Aici orice victorie înțeleasă greșit e avanpremiera toboganului. Fiindcă aici tangoul nu se mai dansează în tatonări lascive prin lupanare, ci a devenit un joc de societate unde invitații sunt aceiași: corupția, huliganismul folcloric, nesiguranța, șomajul, exploziile sociale și persistența vinovată a convingerii că inspirația salvează tot. Acum lumea e tristă și gardurile smulse. Acum River transformă aniversarea în parastas și cade în liga a doua după un secol și-un deceniu de prim-plan. El Monumental prinde igrasie sub lacrimile fanilor care trec de la adorație la răfuială cu viteză de pistolar. Scuturile polițiștilor, sticlele sparte pe asfalt și măștile negre țin prima pagină. Totul e pierdut pentru moment și recâștigabil abia după un an de penitență. Însă în iunie 2011 doar s-a semnat certificatul de deces. Picajul începuse de anul trecut, numai că, după regulamentul din Argentina, retrogradarea pedepsește mai degrabă erorile trecutului decât pe ale prezentului.
Ce lipsește? Apa rece de care e nevoie pentru frunțile înfierbântate. River a trăit decenii la rând cu impresia că supranumele „Millionario” va funcționa drept garanție de bonitate. Faima surâde frumos, panoramic, dar nu asigură solvența. Asta au uitat sau n-au știut conducătorii lui River, gata oricând să vândă afară tot ce sclipea două luni sau trei etape pe El Monumental. Așa s-a ajuns ca Erik Lamela să fie curtat de șapte cluburi europene după nici zece meciuri. Așa se face că tatăl lui Rodrigo Funes Mori îl acuză pe președintele Passarella că nu i-a vândut mai repede băiatul în Italia sau Spania. River Plate din 2011 e de fapt un tratat despre neputință, derută și eșec. Prăbușirile impresionează mai ales când se produc de la înălțime. Or, River Plate avea un soclu enorm, clădit în mai bine de o sută de ani. Soclul s-a fisurat sub asediul crizelor de tot felul – economice, dar nu numai. Recoltele de papelitos de pe Estadio Monumental Antonio Vespuci Liberti s-au ascuns în arhive. Între timp, fiecare petic de hârtie a fost schimbat la bursa vieții pe un pumn de lacrimi. Până să se gândească din nou la meciurile cu Boca, River coboară în infern. Jucătorii, câți vor rămâne, vor ridica la un moment dat capetele din pământ. Diagonala roșie de pe tricouri îi va arde mai ceva decât cazanele ațâțate de diavoli.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER