Amfitrion în abator

Vânătoarea e un
sport nobil. Afirmația, gata să zboare de pe buzele multor sadici
sangvinari, e perfect adevărată, cu excepția ultimelor două
cuvinte. Știam că sportul presupune fair-play și că noblețea nu se
învață în abator. Or, în „Balcul deșertăciunilor”, romanul la care
Ion Țiriac trudește cu cerneală roșie de șase ani încoace, totul
ține de tehnologia de masacrare. Procesul e simplu și implacabil.
Cineva deține toate atuurile, altcineva își dobândește dreptul de-a
sfârși împușcat. Unul omoară, celălalt moare. Oaspeții lui Ion
Țiriac execută cu sânge-rece animale prin vinele cărora curge sânge
cald. Încă nu le-a dat prin cap să aducă o mitralieră, dar poate că
va veni și ziua aceea. Deocamdată, victimele sunt aliniate pentru
fotografiere în fața călăilor mulțumiți de felul cum au simulat
bărbăția. Ce farsă lugubră! Un om care ucide o creatură fără
apărare – și pe deasupra o face din plăcere – e la fel de viril ca
o lamă de chewing-gum molfăită și scuipată pe jos.

Ion Țiriac își
primește oaspeții cu aerul unui amfitrion potent și îndestulat. Și
poate oaspeții chiar îl stimează. Poate vin cu plăcere la
cenaclurile lui criminale, unde stabilesc împreună noi și noi
recorduri. 150 de mistreți trimiși pe lumea cealaltă? 128? 104? Mai
bine sau mai rău decât anul trecut? Nu contează. Singurul lucru
care merită reținut din toată porcăria e confuzia de planuri și de
valori care întunecă mințile adună(tu)rii. Căci Herr X și Mister Y
se visează pe urmele lui Hemingway, dar în realitate singura lor
calificare e de măcelar. Cu tot parfumul lor fin și cu tot coniacul
lor scump (sau invers), spațiul lor predilect e tejgheaua năclăită,
nu arena.
Nu sunt curios să aflu ce simte Ion Țiriac când își privește
victima prin cuiul cătării. Și nici cât de puternic e orgasmul
intelectual al lui Wolfgang Porsche când degetul lui mișcă
trăgaciul. E inutil să patetizezi în marginea unor pseudo-oameni
care se întâlnesc cu atâta bucurie în laboratorul morții din Balc.
Mi-ar plăcea, în schimb, ca unul dintre ucigași să explice lumii în
ce anume constă noblețea acestei îndeletniciri. Cum îți masezi eul
știind că vietatea pe care urmează s-o împuști n-are unde să fugă,
nu ți se poate opune și nu primește din capul locului nici cea mai
mică șansă? Și cum te poți considera aristocrat când, în realitate,
ai datele constitutive ale unui barbar?