Sevilla. Ce splendoare de oraș, ce arhitectură fascinantă, ce temperatură a vieții! Frumusețea te-neacă la tot pasul, din Plaza Virgen de los Reyes la Real de Alcázar și de la Plaza de España la Torre del Oro. Sevilla. Câtă grație andaluză pe malurile Guadalquivirului, cât foșnet în Parque de los PrÃncipes, câtă imaginație pe Isla Mágica! Plimbarea pe străzi, popasul pe Podul Alamillo, fotografiile cu Giralda sau cu rotunjimea tandră a clădirii Adriática – toate vorbesc despre o lume clădită din orgoliu, memorie bine conservată și triumf al îndrăznelii. Când ajungi pe Estadio Ramón Sánchez Pizjuán, bucuria dă în clocot. Ți se pare că nimic nu mai poate stăvili orgasmul minții. Publicul cântă, păsări roșii de postav fâlfâie din mii de aripi, puștani, femei, mustăcioși asudați și bătrâni încă energici compun, umăr la umăr, mărturia mișcătoare a ceea ce înseamnă un „ejemplo de sevillanÃa”.
Meciul e cu atât mai așteptat cu cât musafira Sevillei e jucăușa Villarreal, simbolul nonșalanței, echipa elogiată de Guardiola pentru estetica ei fără cusur și pentru jocul ei de pase. Pentru privitorul român de fotbal, Sevilla – Villarreal e desertul rafinat care salvează o masă fadă. Căci privitorul român de fotbal tocmai a supraviețuit unei etape în care primele trei echipe n-au înscris niciun gol, iar acum încearcă să-și explice de ce podiumul campionatului joacă mai urât decât ultimele clasate. Sau de ce Brașovul și Universitatea Cluj predau lecții de estetică Oțelului și Timișoarei (cea din urmă având nevoie și de meditații la alte materii: obraz, onoare, bun-simț). Săracul privitor român! Ce dileme trebuie să dezlege, ce gimnastică neuronală trebuie să facă pentru a pune un dram de logică în competiția asta Uefafurisită. Noroc cu terapia de la Sevilla.
Ei, aici e-aici. Frumusețea meciului din Andaluzia se face țăndări sub picioarele publicului. Poezia de dragoste devine proză realistă, cu accente de periferie. Presată de importanța rezultatului, asistența din tribune dezvoltă o mârlănie care ia piuitul. În ultimele zece minute, la 3-2 pentru Sevilla, spectatorii aruncă de șase ori mingi suplimentare pe teren, în timpul jocului. Una, două, trei, cât e nevoie. Villarreal a avut o singură bilă neagră: un gest urât al lui Rossi, care a continuat o fază în loc să trimită mingea afară, pentru îngrijirea unui adversar căzut. În rest, Villarreal a jucat ca de obicei, preocupată de ideile după care s-a călăuzit fotbalul la începuturi.
Publicul Sevillei n-a priceput că Villarreal era dispusă să piardă, că nu se crampona. În țara campioanei mondiale și europene, publicul s-a comportat ca într-o mahala balcanică. Onoarea s-a sufocat în zgură. Din tribune a plouat cu mingi în care-a clocit mizeria. Meciul a fost înlocuit de-o coridă unde toreadori de drept comun au împlântat spada în noblețea fotbalului. Lașitatea a triumfat cu un rânjet. Sevilla a câștigat pierzând, iar andaluzii au devenit andaloseri. Urmașii celor care s-au luptat cu vandalii, vizigoții și maurii au tremurat în fața lui Cazorla, Soriano și Wakaso. „La Giralda presume orgullosa de ver al Sevilla en el Sánchez Pizjuán”, spune mândrețea de imn al andaluzilor. Biet turn de catedrală! Ce destin! Să aduni în verticala ta de piatră floarea unei civilizații, pentru ca apoi să girezi o gașcă de fricoși fără blazon. Adio, Sevilla. Rămâi un loc de poveste, o destinație de-un farmec răpitor. Dar ori de câte ori o să te mai văd, o să-mi aduc aminte că Shakespeare te-a zugrăvit ca pe orașul portocalelor amare.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER