Există multe forme ale desconsiderării în fotbal. Unele exaltă pur și simplu sfidarea, altele presupun complicități șugubețe. La rândul ei, stilistica desconsiderării cunoaște destule variațiuni, în funcție de anvergura, tupeul și motivația actanților. Pe tăpșanele din campionatele sătești, totul sfârșește în farsă. Acolo însăși ideea competiției e desființată prin complicitatea jovială a celor care își fac apariția pe teren. Lucrurile se citesc, ironic și autoironic, în cheia persiflării. Fotbaliștii vin la meci direct de la nuntă, fără să aibă măcar răgazul mahmurelii, se echipează în păpușoi și se amenință sonor cu dezmembrarea, pe linia subțire care desparte gluma de vorbitul serios. Arbitrii au la rândul lor un soi de părtinire comică, știind că o prestație fără cusur n-ar face decât să compromită regia.
La final, lumea e mulțumită, cei douăzeci de spectatori proptiți în gard râd ca de femeia cu barbă, iar combatanții se urcă în camion și pleacă prin hârtoape spre birtul din sat, unde se iau peste picior și spun bancuri porcoase. Fotbalul nu se simte jignit, desconsiderarea funcționează într-un regim pronunțat parodic. Lucrurile se reduc la esența unui loisir rural, cu obiceiuri imposibil de schimbat. Cu totul altfel arată desconsiderarea într-un meci de Liga I, la început de campionat, între două echipe care țin să respire aer european. Duminică seara, în fața lui Dinamo, Gaz Metan a întors spatele publicului, fotbalului și noțiunii de demnitate. I-am mai văzut pe jucătorii lui Cristian Pustai în pană de idei, crispați, apatici sau nervoși.
I-am mai văzut tratând lucrurile superficial. Dar nu i-am văzut niciodată abdicând de la condiția fotbalistului și lăsând impresia că nu-i interesează până unde pot să coboare. Cazul Eric și accidentarea lui Pârvulescu pot să explice înfrângerea Mediașului, dar n-au cum să scuze mizeria de pe teren. Iar ghinionul Gazului e că a fost percepută ca o echipă serioasă, cu miez ardelenesc, cu un antrenor sobru și fără apetit pentru circ. Tocmai asta a înlesnit stridența contrastului. Clovneriile fundașilor Trtovac și Akaki sunt, după știința mea, fără precedent în istoria echipei.
N-ai voie, pur și simplu n-ai voie să practici o asemenea formă de batjocură. Nici în blaturile flagrante ale Ligii I nu s-au văzut gogomănii de acest nivel. Înainte de-a se stropși la Sebastian Colțescu (un arbitru cu lacune mari, de acord), Ioan Horoba ar trebui să revadă meciul cu Dinamo de la cap la coadă. Să-l cheme la vizionare pe Cristian Pustai. Să-și aducă aminte că vine returul cu Mainz. Și mai ales să mijlocească o întâlnire între publicul din Mediaș și cuplul involuntar comic Anton Akaki și Romică Trtovac. Într-un oraș cu o economie atât de înfloritoare, ar trebui să fie ușor de găsit două găleți cu cenușă.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER