Arta pierderii de sine

Pe risipiți îi recunoști după regretele care le compun alaiul. Și după felul cum refuză să participe la agonia, bocetele și ciuda care-i împresoară. Risipitul și ratatul sunt gemeni în orizontul destinului. Pentru amândoi, digestia faptului zilnic se face indiferent, fără nuanțe, fără remușcări, crampe de conștiință și pumni zdreliți între zidurile între care singuri au ales să se închidă. Ratatul din sport, fie el boem sau aventurier pe hărți mereu schimbătoare, nu trage cu ochiul la galerie. Angoasa nu e a lui, ci a celor care îl admiră, îl așteaptă și-i prevăd izbânzi. Ale lui sunt, în schimb, seninătatea risipei și frenezia contratimpului. Când toți îl somează să devină erou, ratatul poposește în marginea eșecului. Când toți îi anticipează gloria, el rade totul de pe masă, cu un gest larg, de muschetar afumat, și adoarme pe lemnul negeluit.

Arta pierderii de sine presupune sabotarea propriei înzestrări. Asta înseamnă nesocotirea ursitoarelor și opțiunea pentru spațiul bunului plac – o formă de autism simpatică la opt ani, dar o căpoșenie îngrijorătoare la treizeci și unu. Din glumă în glumă, Lucian Sânmărtean a ajuns în fundătura unde te împinge lipsa de ureche pentru aluziile murmurate uneori deasupra ta. Sânmărtean lasă impresia că nu poate fi galvanizat, luat de guler, convins, șantajat, îmbrâncit sau mișcat. La fel ca opera de artă din teoriile lui Eco, își ajunge sieși. E autosuficient. Le știe pe-ale lui și basta. De aici, tristețea celor care îl privesc și îl compară. Cu Balaci, cu Bergkamp, cu alții. Sânmărtean cel de azi, de la Vaslui, e cel mai bun avertisment contra plezirismului. Brânza bună nu s-a stricat din cauza burdufului de câine, ci poate fiindcă în spatele lui Sânmărtean nu s-a aflat niciun sfetnic care să-i arate drumul. Cei care văd cum joacă acum se reped la selecționer și-i reproșează orbirea. Cum să nu-l iei pe Sânmărtean la națională? În principiu, așa e. Trebuie să-l iei. Dar trebuie totodată să ai grijă ce faci cu el. Cazul Sânmărtean implică priceperea unui pedagog cum nu știu să existe în România.

ineri, la Chiajna, Lucian Sânmărtean și-a probat din nou acuratețea, dezinvoltura. Fotbalul lui e un joc de bombeu, gleznă și privire care nu înfioară iarba. Ochii sunt departe, în căutarea colegilor. Driblingul scânteiază scurt și tăios, ca un tăiș de pumnal. Șutul încă n-are nevoie de rectificări balistice. Mai important însă, vineri, la Chiajna, Sânmărtean a alergat cu un adversar până în careul propriu, unde a deposedat prin alunecare. Fanaticii memoriei au dat fuga la sprintul din 1986 al lui Bölöni, care trecuse și el de treizeci de ani la momentul finalei Steaua – Barcelona. Copie la indigo, au spus ei în extaz. Parțial adevărat. Fuleul regăsit al primei tinereți a fost același în ambele cazuri. Adevăratul obstacol stă însă dincolo de furia sprintului. Bölöni a alergat cu tenacitatea omului care și-a planificat atent itinerariul prin fotbal și viață. Sânmărtean fuge având în față întrebarea căreia încă n-a găsit timp să-i răspundă: cum poți fi pedepsit pentru batjocorirea talentului pe care ți l-a dat Dumnezeu?