Zilele trec, impresiile rămân. Ce s-a petrecut joi seara pe Old Trafford a fost o poveste despre șarmul candorii și totodată un manifest de estetică a fotbalului. Și aici nu intră în discuție scorul, greșeala unui asistent sau un moment în care cavalerismul a fost uitat. Nu, accentul trebuie pus altfel. Manchester United – Athletic Bilbao 2-3 a însemnat nouăzeci de minute în care un grup de post-adolescenți a oxigenat fotbalul și l-a împins din business în artă și ludic. De obicei, aventurile presupun situații limită, conflicte și ieșiri din conturul normalului. Eroul picaresc ajunge la destinație flenduros, plin de praf, flămând și însângerat. Ei bine, la Manchester situația n-a stat așa. Vuietul și valurile de straie roșii din tribune nu i-au speriat pe musafirii basci (însoțiți totuși de opt mii de oameni, să nu uităm). Aventura lui Athletic s-a desfășurat de la un capăt la altul în cheia nonșalanței și a plăcerii. Câinoșenia, asprimea și narcoza tactică au lipsit din meniu. Athletic a sfârșit meciul așa cum l-a început: cu zâmbetul pe buze și mingea la picior. Și până și suporterii învăpăiați ai lui Manchester au gentilețea să accepte azi că scorul final ar fi putut fi 7-2 sau 8-3 pentru Athletic.
Ce anume explică sincopa lui Manchester și succesul lui Athletic? Cel mai simplu e să invoci dezinteresul englezilor, care pesemne că nu văd în Europa League altceva decât o mondenitate cronofagă. Sau accentele vizionare ale unui Marcelo Bielsa reciclat după eșecul de la naționala Argentinei. Sau mândria etnic-regională a bascilor, care au hotărât să renunțe, cel puțin în fotbal, la importuri. În realitate, însă, Athletic a învins fiindcă a mizat pe altruism și pe elanul contaminant al tinereții. Dacă n-ar fi făcut-o, ar fi rămas în sclavia rezultatului și a obiectivului de performanță. Și-ar fi scos mânjii de pe teren și-ar fi trimis în locul lor niște rutinați cu termenul de garanție în pragul expirării, care s-ar fi căznit să piardă strâns, pentru a păstra ceva șanse în retur. Ei bine, Bielsa și-a lăsat oamenii de așa-zis echilibru pe tușă și a dat cale liberă comandoului de hărțuitori condus de Muniain.
A mizat pe doza de inconștiență pe care tinerii o afișează cu o anume mândrie în fața consacraților. Și a desfășurat, în plină vreme a pragmatismului lucrativ, un fotbal de cucerire romantică. Timp de o oră și jumătate, Athletic a lucrat cu armele seducției. În afara izbiturii de berbec a lui Llorente la primul gol, totul a fost dribling, călcâi, un-doi și combinație. Un joc redevenit joacă. Un fotbal fascinant, mărinimos și sclipitor, cu momente în care Manchester a părut un intrus la el acasă, un ageamiu stingher, care nu prea știe ce i se întâmplă și de ce râde lumea din jur. S-a tot spus despre componenții lui Athletic că sunt mai întâi pariuri fonetice și abia pe urmă fotbaliști. Așa se întâmplă când rămâi fără argumente: te refugiezi în malițiozitate și ironie. E-adevărat, s-ar putea să fie ceva mai greu să pronunți Aurtenetxe sau Iturraspe decât Giggs sau Rooney. Dar ce elogiu mai plastic în însăși naturalețea lui decât simpatia cu care giganții lui Manchester i-au ciufulit la final pe piticii lui Athletic, printre strângeri de mână și schimburi de tricouri? Și ce exemplu mai grăitor despre frumusețea încă nestinsă a fotbalului decât șerpuirile lui Herrera, preluările lui De Marcos sau demarajul lui Susaeta tocmai pe stadionul unde visul e obligație de serviciu?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER