Au fost cândva

Imaginile curg în alb și negru. Așa erau televizoarele, așa erau tricourile. Mirosea a bere trezită, a fum de țigară, uneori a subsuoară divorțată de săpun. Iar dacă te duceai jos, sărind peste împletitura de sârmă a gardului, mirosea a iarbă. Aveam, pe vremea aceea în alb și negru, mai multe anotimpuri decât cuprindea calendarul: anotimpul cireșelor, anotimpul plimbărilor prin parc, anotimpul săruturilor, anotimpul meciurilor unde se râdea cu poftă și încă o sută. Eram tineri și-i căutam pe frondeuri cu limba scoasă. La film, la teatru, în biblioteci și, da, pe stadioane. Aveam nevoie de oameni antisistem, de răzvrătiți, de curajoși. Aveam nevoie de cineva care să arunce licurici în beznă. Aveam nevoie de icoane șmechere, cu zâmbet de panglicar și gesturi de cartofor. Ca să le găsim, umblam prin tribune și ne lipeam de echipele studențești: U Craiova, Poli Timișoara, U Cluj, Sportul Studențesc, Poli Iași.

Ce s-a ales de echipele acestea se știe. Au dispărut, iar în locul lor au făcut ochi o serie de surogate jalnice. Fotbalul de colocviu a plecat în surghiun și a lăsat în urmă dâre de praf, nostalgii și suspine. Suporterii au încremenit în muțenia neputinței. În fiecare cotlon al memoriei lor zace o fază, un dribling sau un șut. E tot ce le-a rămas. Amintirile sunt hrana tuturor celor care țineau până nu demult cu echipe și care au fost siliți, de la un punct încolo, să sprijine un cortegiu de stafii. Fără hrana asta, doar cu piureul apos din fulgi de cartofi pe care-l livrează cantina Ligii 1, inaniția ar fi înfipt drapelul în reduta galeriilor. Spre indiferența mojică a celor care plătesc cu zornăit în loc de bani, dar se supără când primesc în schimb doar mirosul mâncării. Așa cum se întâmplă de-atâta vreme la Spitalul de Boli Psihice Sportul Studențesc.

Aici, într-o curte betonată unde lucrurile se petrec după un scenariu scris împreună de Brecht, Ionesco, Kafka și Jarry, există o echipă umilită și jucată în picioare de propriul patron. Ei bine, tot aici au venit cândva să joace, printre alții, Stielike și Lerby. Pe atunci, tribunele sărăcăcioase se înfiorau până la ultimul graden când din gâtlejul șefului de galerie țâșnea distihul „Un strigăt din vechea Troie, / Și-nc-o dată, că e voie!”. Oameni îmbrăcați prost jubilau în marginea unui fotbal care arăta bine – atât de bine, încât echipele cu epoleți din București preferau să mănânce untură de pește decât să facă un drum în Regie. Acum nu mai e nimic aici. Dar a existat o vreme când au fost multe.

A fost un Aurică Rădulescu înșirând pe sfoara fentei trei sau patru adversari fără acces la minge.

A fost un Romulus Chihaia, cu unduiri provocatoare și șuturi din unghi.

A fost un Bruno Grigore, gata să preia pe piept mingea cu tot cu adversar.

A fost un Mircea Sandu cu alură de playboy și instinct de marcator pursânge.

A fost un Octavian Ionescu deprins cu golurile din foarfecă.

A fost un „Ață” Cazan, cu surâs subțire și alunecare nemiloasă.

Au fost mulți, și fiecare dintre ei a înnobilat boema Regiei cu un fotbal onest, când nu generos de-a binelea.

Artiștii de atunci au părăsit scena, iar unii și viața. Pe locul lăsat liber se lăbărțează azi o umbră fără proprietar. Sportul Studențesc nu mai face sport și nu mai e studențesc. El joacă, în schimb, într-o versiune de kitsch contemporan a Răscoalei de la Bobâlna.