Beton care macină timpul

Dacă s-ar încumeta cineva la un dicționar al timpului, materia primă nu i-ar prisosi. Dimpotrivă. Definițiile date timpului pendulează între criptic și ridicol, între teribilist și poetic. Și se numără cu miile. Mulți au fost tentați să prindă în albia cuvintelor acest râu de culoare și întindere incertă, care te silește să devii luntrașul propriului tău destin. Platon susținea despre timp că ar fi „imaginea mobilă a eternității imobile”, Părintele Stăniloaie considera timpul „distanța dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul tău”, iar Woody Allen intervenea cu așteptata relativizare comică: „Timpul este modalitatea naturii de-a face să nu se întâmple toate odată”. Înțelepciunea populară a vibrat și ea în fața timpului. A încercat să-i pătrundă misterul și să-i rezume existența. Așa a apărut un proverb din străvechimea arabă care spune după cum urmează: „Ceea ce a trecut a dispărut; ceea ce speri este absent; ceea ce are importanță este doar prezentul”.

Novak Djokovic și naționala de volei masculin a Serbiei au testat, în interval de o săptămână, valabilitatea proverbului arab. Concluziile au fost îmbucurătoare. Djokovic, Miljkovic, Stankovic și Podrascanin vin din aceeași țară și cad victime acelorași stereotipii. Ori de câte ori un sârb se manifestă într-un sport, el e înghițit de pâcla mentală a clișeelor. Ziariștii se simt obligați să vadă în toți sportivii sârbi niște urmași ai partizanilor, preamărindu-le vitejia și ferocitatea de carnasiere în șorturi și tricouri. Clișeul made in Romania îl obligă pe sportivul sârb să țină cuțitul între dinți, pușca pe umăr și sticla la brâu. Contractul încheiat cu fabricanții de platitudini îi stipulează nu doar obligația de-a face prăpăd, ci și pe aceea de-a bea apoi până la căderea sub masă. De aici până la admirația nătângă drumul n-a fost lung, mai ales date fiind complicitățile frontaliere de altădată, când sârbii ne aduceau, în plină vreme a interdicțiilor, țigări mentolate, discuri rock, supă la plic, filme sexy și gumă de mestecat.

Cine se uită atent vede că Djokovic și naționala de volei a Serbiei n-au câștigat doar prin tărie morală și forță de-a reveni. Asta chiar dacă Djokovic și voleibaliștii au privit înfrângerea de foarte aproape înainte de sărutul victoriei. Și unul, și ceilalți și-au trăit cumpenele în semifinale, când au înviat după ce bulgării de pământ începuseră să li se-adune pe coșciug. Djokovic a revenit după două mingi de meci ale lui Federer, voleibaliștii după patru mingi de meci ale Rusiei. Miracol? Nu neapărat. Mai degrabă o bună înțelegere a înțelepciunii arabe. Nu-i o întâmplare că aceste două resuscitări s-au produs în două dintre puținele sporturi fără durată fixă. Neavând un cronometru care să măsoare distanța până la eșec, sârbii au pus între paranteze trecutul și viitorul, dilatând frenetic prezentul. Să ne amintim: „ceea ce a trecut a dispărut, ceea ce speri este absent”. Tenisul și voleiul sârb au învins fiindcă au făcut abstracție de logica imediată a faptelor. Iar făcând abstracție, au răsucit rolurile și sensurile curgerii prin lume. De obicei, timpul, la un loc cu soarele și ploaia, macină tot. De data asta, în brațele lui Djokovic și ale voleibaliștilor s-a ascuns betonul special care a izbutit să macine timpul.