Bine că n-ai văzut, Mihai

Să știi că bannerul e la locul lui, Mihai. E ambasadorul tău pe stadion, semnul că, până la urmă, scorurile fug în statistici și rămân tâlcurile. Măcar atâta lucru bun s-a întâmplat duminică, în vuietul ăla rupestru. Dar nu știu câți au mai avut ochi pentru el. Și nu știu cine mai stă să se gândească, exilat între propriile nerozii, spaime, nemulțumiri și ambiții, la norocul pe care ni-l dă Dumnezeu. La norocul de-a ieși după voie în inima unei ploi de vară, de-a pleca la mirosit frunze arse, cafea prăjită sau pâine caldă. La norocul de-a bate mingea, de-a merge pe propriile picioare, de-a scrie și citi, de-a face baie în mare sau de-a lua tramvaiul o stație, până la piață. La norocul de-a iubi cu fiecare celulă a corpului. Înțelege-i, dacă poți, Mihai. Nu mai ai aproape nimic și prețuiești totul. Ei, în schimb, au tot și nu prețuiesc nimic. Ți se pare că e o lume dreaptă? Dacă da, ești chiar mai tare decât credeam.

M-am tot întrebat, Mihai, dacă putem găsi un citat sub a cărui acoladă să încăpem amândoi – tu din rutina recuperării milimetrice prin care treci în Olanda, eu din confortul celui care nu depinde de alții pentru paharul cu apă. Și cred că l-am găsit. De fapt, l-am spus și altora. E din Montaigne și sună așa: „Fericirea e suma nenorocirilor de care n-ai avut parte”. Știu, pare croit anume pentru tine. Și tare-aș fi vrut să-l poți trâmbița, din sobrietatea aseptică a spitalului, în timpanele vietăților prementale care strivesc corole de minuni pe-aici, pe la noi. Tare-aș fi vrut să-l întrebi pe cel care a dat cu pumnul pe la spate ce noimă are să vii într-un loc al frumuseții ca să împrăștii în jur urâțenie. De ce să propagi boala în ținutul unde regină e, sau ar trebui să fie, sănătatea?

S-au spus vrute și nevrute despre mizeria de la Ploiești, Mihai. Bine că n-ai fost acolo. Și bine că n-ai văzut. S-a vorbit până târziu în noapte, hai să facem rime interioare, despre regulamente și precedente contondente. S-au vehiculat păreri, insulte, presupuneri, ironii și certitudini. S-au difuzat imagini cu oameni repliați din tavernă în cavernă, unde le e de fapt locul. Nu știu cum – și nici de ce – , dar în clipele alea m-am gândit la tine. La demnitatea lucidă a suferinței. M-am gândit la felul cum ți-ai reașezat viața și ți-ai regândit, iartă-mi cuvântul inoportun, pașii. Și m-a cuprins rușinea. Mai ai timp să-i crezi pe înțelepții care spun că omul e lup pentru oameni? Bine, dar unde-s oamenii, Mihai? Îi mai vezi? Îi mai aștepți?