Ce vezi când nu vezi

Are un nume pe atât de comun pe cât de neobișnuită îi e ideea. Îl cheamă Florin Georgescu, e orb și merge cu un prieten, pe o bicicletă-tandem, la Jocurile Olimpice de la Londra. Plecat din Arad, trebuie să parcurgă peste o sută de kilometri zilnic pentru a fi punctual la o întâlnire unde nu va vedea nimic. Acestea sunt faptele, în marginea cărora se înșiră interpretările. Căci fiecare poate citi după cum crede de cuviință ce se ascunde în spatele unei asemenea ambiții. Totul se acceptă, fiindcă Florin Georgescu nu trasează linii de exegeză. Dacă-l întrebi, îți poate răspunde că la capătul aventurii îl așteaptă întâlnirea cu sinele, cu un ghem de îndoieli, spaime și iluzii. Sau că vrea să verifice, în cadența pedalelor, o prietenie aflată pentru prima dată în fața unei asemenea încercări.

Cu trei ani în urmă, a apărut în limba română cartea „Nu vedeți nimic” a lui Daniel Arasse. Una dintre ideile sale de căpătâi este că, în fața unui tablou, cel care se uită trece printr-o așa-numită convertire a privirii. A privi nu înseamnă neapărat a vedea. A privi înseamnă, în schimb, a ajunge să vezi invizibilul întrupat în viziune. Cu alte cuvinte, fiecare secundă a trecerii noastre prin viață rămâne consemnată într-o foaie de observație pentru care elementul decisiv e ochiul. Florin Georgescu se află în situația de-a observa viața fără să dispună de analizatorul principal. De aici, ineditul posturii în care se plasează. De aici, retorica de patetism lacrimogen pe care e foarte greu s-o eviți când vorbești despre un urgisit. De aici, șirul de îmbărbătări pe ruta Arad-Londra și retur.

Arasse și filozofii artei vorbesc despre ce vezi când nu vezi din perspectiva interpretării unui tablou. Florin Georgescu ocupă palierul rezervat celor care nu văd fiindcă nu au cum. Sigur, hotărârea lui bate dincolo de imediat și vizează, printre altele, paraciclismul românesc pentru Jocurile de peste patru ani. Însă ce face Florin Georgescu acum nu e un artificiu de imagine sau o vânzare de sine. El mai degrabă pune o întrebare întinsă pe distanța a patru mii de kilometri dus-întors. Bineînțeles, putem glosa interminabil despre lupta omului cu limitele și despre felul cum rodește un gând în mintea cuiva care a pierdut de mult plăcerea formelor și a nuanțelor. S-ar putea însă ca întrebarea lui Florin Georgescu să fie mult mai simplă decât credem. Și să sune astfel: Vă dați seama cât sunteți de binecuvântați fiindcă aveți zi de zi darul vederii? Nervoși cum sunteți când vi se ia curentul o oră seara, vă puteți imagina cum e să nu ai acces la lumină până la sfârșitul vieții? Vă mai considerați ghinioniști din cauză că nu vă ies numerele la loto, când există oameni care nu se vor bucura niciodată de roșeața unui lan de maci, de profilul unei femei sau de trufia împietrită a unei campanile toscane?