Cometa Haller

Timpul ștampilează imaginile cu o patină care încețoșează chipuri, siluete și contururi. La festivitatea de premiere de la Campionatul Mondial din 1966, fotbaliștii din RFG se prezintă în fața reginei Angliei ca să primească medaliile de argint. Tocmai au jucat în filmul „A fost sau n-a fost?” regizat de asistentul Tofik Bahramov, cu Geoff Hurst în rolul principal. (Peste ani, tehnica video avea să arate că „n-a fost”, ceea ce n-a împiedicat monumentalizarea postumă a tușierului azer la el în țară prin emisii filatelice, busturi și botezarea unui stadion cu mărețu-i nume.) La premiere, nemții îmbracă haina tristeții demne și apar în fața lojei. Unul dintre ei face notă discordantă și se înfățișează Maiestății Sale cu mingea finalei sub braț. „Ne-ați ciupit victoria, măcar lăsați-ne mingea”, pare să spună Helmuth Haller, marcatorul primului gol al finalei, pe când se pregătește de medaliere.

Era o altă lume? Cu siguranță. Din toate punctele de vedere. În Anglia preocupării maniacale pentru etichetă, învinsul confiscă mingea care i se cuvenea învingătorului și face din ea un fetiș consolator. Așa ceva ar fi de negândit astăzi, când fiecare gest e filtrat prin sita unui protocol de la care nu se admit derogări. Și când FIFA îi obligă pe căpitanii de echipă să rostească discursuri corecte politic la microfon. Atunci însă iuțeala de mână a lui Haller n-a iritat pe nimeni. Nici măcar pe Geoff Hurst, care marcase trei goluri (și cu cel validat de Bahramov două) și ar fi fost îndreptățit s-o ducă acasă. Diferența dintre „atunci” și „acum” e la fel de mare în geopolitică, tehnologie și fotbal. RFG-ul din 1966 seamănă doar la echipament cu Germania de azi. Numele de atunci defilau în cadența fonetică a teutonismului: Schnellinger, Schulz, Seeler, Beckenbauer, Weber, Höttges, Overath, Emmerich etc. Nimic din sonoritatea lor nu-i anunța pe Khedira, Boateng, Özil sau Podolski.

Chiar dacă monitorii fotbalului l-au obligat prin anii ’90 să-i înmâneze mingea finalei lui Geoff Hurst, Helmuth Haller a trăit și a jucat sub semnul evadării din calapod. Într-o țară unde sportivii își venerează corpul ca pe un templu, el și-a permis rotunjimi ventrale. Într-o echipă fixată în seriozitate și disciplină, a adus adieri histrionice. Într-o lume a constanței, a făcut meciuri inegale și a sfidat obsesia altora pentru roboței. N-a virat în tabloidism de două parale, dar nici nu și-a castrat afectele și viața. A jucat așa cum a trăit: cu succese și dezamăgiri, cu vârfuri de formă și răzgândiri, cu slăbiciuni și extazuri. La Campionatul Mondial din 1970, a jucat doar în primul meci și nici în acela până la capăt. În locul lui a intrat la un moment dat Grabowski. A fost semnul că trecerea cometei Haller prin fotbal se sfârșise. Cu unsprezece zile în urmă, un Haller măcinat de boli a trecut dincolo. Cometa care a brăzdat cerul a trei Cupe Mondiale s-a stins. Urmele ei se văd în statistici și pe YouTube. Însă pentru cine culege și alte amintiri, poate că adevărata urmă e imaginea lui de cârnățar pofticios, care vine în fața reginei cu mingea sub braț, ca un nepot care, înainte de-a pleca înapoi la joacă, primește o acadea de la o mătușă indulgentă.