Există oameni care sfidează și când își beau ceaiul. Zlatan Ibrahimovic se numără printre ei, chit că meniul lui lichid cuprinde și altceva în afara infuziilor de plante. Ibrahimovic reușește fără eforturi să fie în același timp fotbalist și personaj. Îmbrăcat în tatuaje, șmecher, slobod la gură, fanfaron cu glanda modestiei extirpată de mult, el oferă contrastul perfect pentru Iniesta, cu aerul lui de premiant cumințel care nu-l părăsește nici la însurătoare, nici la marcarea golului decisiv într-o finală de Cupă Mondială.
Dar oare chiar ne-am dori să arate toți fotbaliștii ca Iniesta, Kakà , Valerón, Șevcenko, van Basten, Lineker sau Laudrup? Dacă am fi ipocriți, am spune că da. Și în felul ăsta ne-am minți pe noi înșine mințindu-i pe ceilalți.
Fotbalul place și fiindcă permite apariția unor turbulenți inclasabili. Iar Zlatan Ibrahimovic are toatele datele unui atlet al contrarierii. Regula lipsei de reguli funcționează fără cusur în cazul lui. Ibrahimovic nu va produce niciodată unanimitate în aprecieri. Unii îl vor adora pentru golurile la limita plauzibilului, alții îi vor imputa gesturile și vorbele golănești. Unii îi vor premia tehnica, alții nu-i vor ierta ieșirile violente. Scindarea în tabere pare de neevitat. De o parte, cei care-și amintesc de conflictele cu Guardiola sau de scuiparea unui fundaș. De partea cealaltă, cei hipnotizați de soluțiile fanteziste și de ispita bravadei.
Și-atunci, ce facem? Îngroșăm rândurile uneia dintre tabere? Ne mulțumim cu un vot pro sau contra Ibrahimovic? Putem s-o facem, dar cădem în capcana celor care nu se mai pot bucura din cauză că se simt mereu îndreptățiți să judece. Peste tot în lume trăiesc intransigenți compulsivi, care fac din viață spațiul certificatelor de bună sau proastă purtare. E treaba lor. Nu-i poate opri nimeni să se viseze instanțe și în felul ăsta să treacă pe lângă o secundă de magie. Da, Ibrahimovic a crescut la periferie și n-a auzit de Camera Lorzilor. Da, se bate cu pumnul în piept și nu se dă în lături să-și veștejească deopotrivă colegi și adversari. Și, da, ca fan declarat al lui Muhammad Ali, are piperul aroganței pe limbă („Deocamdată stăm la hotel; dacă nu găsim o locuință convenabilă, probabil c-o să cumpărăm hotelul.” Sau: „Ce face Balotelli cu mingea de fotbal eu fac cu o portocală”.). Însă dincolo de toate acestea stau câteva lucruri ceva mai importante: talentul în stare pură, arta de-a pune dinamită sub scaunul confortabil al publicului, puterea de-a inventa.
Ultimul gol al lui Ibrahimovic din Suedia-Anglia 4-2 e deja pe mii de site-uri. Am intrat pe vreo zece și am observat aceeași reacție din partea comentatorilor: înaintea onomatopeelor admirative, înaintea concursului de superlative, un râs ca-n vremurile fără cenzură și surdină ale copilăriei. Arabi, ruși, italieni sau britanici, comentatorii au întors, prin hohotul lor, fotbalul spre esență. Spre sâmburele ludic al începutului. Spre plăcerea de-a deschide ochii spre un ciob de lumină.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER