Crucea și tortul

Moartea lucrează democratic, la fel ca pojarul și prostia. Sigur, s-ar putea face multă literatură pe tema sentințelor executate sau comutate din fotbal. Dar ar fi literatură, nimic altceva. Oricât de tentantă ar părea inflamarea mistică și orice scenarii ale miracolului am fabrica, până la urmă tot ne-am trezi față în față cu un adevăr de neocolit: există lucruri pur și simplu inexplicabile. Nimeni nu poate spune de ce Dani Jarque a murit vorbind cu prietena la telefonul mobil, în timp ce Clive Clarke s-a întors la viață în pauza unui Leicester-Nottingham din Cupa Angliei, după ce totul părea pierdut. La fel, nimeni dintre muritori nu știe de ce Piermario Morosini a pierit, iar Fabrice Muamba a supraviețuit. Intenție divină? Planuri dincolo de priceperea noastră? Predestinare? Sigur, sunt variantele cele mai comode. Altfel, ar trebui să recunoaștem că habar n-avem de ce unui tânăr îi explodează bomba din ventricul, iar celuilalt i se dă voie să-și reia viața după șaptezeci și opt de minute de moarte clinică.De ce unuia i se pregătește crucea, pe când celălalt scrie dedicația pentru salvatori pe tortul festiv.

Retina a obosit de atâtea ștanțări ale morții. Marc-Vivien Foé dându-și ochii peste cap înainte de-a se lăsa la și în pământ. Miklós Fehér căzând ca răpus de rafală pe teren. Antonio Puerta plimbându-se șovăielnic pe tușă înainte de-a coborî în vestiarul unde-l așteptau cinci atacuri de cord. Ștefan Vrăbioru îmbrățișând gazonul exact cu disperarea și cu gesturile lui Morosini. Și peste toate, întrebarea care știe că nu va primi răspuns: de ce? De ce obosesc inimile neobosiților? De ce un atlet sculptural cade fulgerat din nimic, iar un grăsan care înfulecă shaorme și bea bere după bere trăiește fără griji? De ce oamenii care își privesc corpurile ca pe temple se surpă, iar neglijenții pe care nu-i interesează nici cât negru sub unghie cum arată triumfă? E doar aripa sorții, care fâlfâie, de la caz la caz, salvator sau funest? E doar fatalismul de tip „așa i-a fost scris”? E doar ruletă?

Mai degrabă nu. Punerea corectă a accentelor presupune riscul de-a deveni antipatic. Fie. Așa inexplicabile cum par, accidentele în care pocnesc inimi ar putea fi evitate (sau măcar reduse numeric) dacă examenul medical care prefațează transferul sau începutul de sezon s-ar situa la nivelul rigorii clamate. Ceea ce nu se întâmplă întotdeauna. Uneori, criteriile de rentabilizare imediată a investiției precumpănesc la cluburi.Asta înseamnă că principala lor grijă se leagă de sănătatea bugetului, nu de bugetul sănătății. Prin urmare, examenul medical devine un instrument de PR și o anexă de protocol care ține strict de ritualul transferului. Aparent, judecata e fără logică, fiindcă orice cumpărător de oase și mușchi de fotbalist vrea să se asigure că marfa achiziționată corespunde. În primă instanță, așa e. Numai că un examen pretențios ar dezvălui nereguli și ar face lucrurile să vireze spre fundături farmacologice din care n-ar mai exista scăpare. S-ar ajunge la pastile, drajeuri și leacuri administrate pe furiș, iar de acolo discuția s-ar complica nu doar etic, ci și în registru penal. În aceste condiții, parcă tot mai bun e cinismul. Traficanții de carne (astăzi vie, mâine moartă) de fotbalist preferă ca lucrul care face explozie să fie inima unui jucător, necum ghemul intereselor din jurul lui.